Lui L. Raicu
Tu urci din sesuri, din orase vii,
Si-n suf let porti nelinisti citadine.
Eu m-am desprins din muntii vinetii,
Cascade vuitoare port in mine.
Ai suferit, cum intr-un fel si eu
Am suferit atatea nopti si zile
De-aceea straluciri de minereu
Si tu porti in rotundele pupile.
Ne-am prins candva de mana sub o stea,
Iubeam aceeasi stea si numai una,
Si pasii ne-am alaturat, asa,
Pentru un timp, ori pentr u totdeauna.
Desigur, nu puteam iubi la fel
Padurea care mi-i a doua mama,
Care-n fr unzis de-arama si otel
Frematator mereu la ea ma cheama.
Pe tine te chema spre ea un gand
Si-un dor, cu dulci fioruri furtunoase,
Dar eu o am si-o tin aici, oricand,
Sub tampla, si-n rasinile din oase.
Prietene, vrei azi din nou, noi doi,
Suind pe firul apei zbuciumate,
Pana acolo unde-n lung suvoi
Valtoarea urlatoarelor se zbate,
Sa ne oprim pe creste cu bradet,
Sub horbota zapezii sclipitoare,
Si glasul amintirilor, incet,
Sa se-nvaleasca-n falduri de ninsoare?
Un vant prin cetini serpuie spre-aiurea
Si flacari verzi de vasc se-aprind in brazi,
Prietene, aceasta mi-i padurea.
Parca ma vad copil. Era ca azi.
Pe-aceste parti pe unde se-ncovoaie
Drumul de fier pe cremene durat,
Atunci, in primaverile cu ploaie,
Urlau puhoaie-n goana catre sat.
Aici pe un om l-a prins candva puhoiul —
Tragea butuci cu boii spre oras
S-au pravalit butucii, omul, boii,
In valul inspumat si naravas.
Nevasta alerga pe mal smintita,
De mana cu copiii amandoi
Se tanguia cu fata impietrita:
— Copii, ce ne-om mai face fara boi?
Alt om cara aici un fag cu calul,
Sa-l duca si sa-l faca-n vai mangal,
Si glodul toamnei siroia ca valul —
A lunecat in glod batranul cal.
Cu osul mainii spart, cu fata pala,
S-a razamat taranul de-un copac
Si-a fluierat spre calul mort, a jale:
— De-acuma fara cal eu ce ma fac?
Pricepi, nu omul mort, nu mana franta,
Ci boii-ntai, ci calul mai presus.
Ca omul la ce-i bun daca butucul
Spre vai nu poate fi in spate dus?
Si daca-n targ n-ajungi ducand spre seara
Butuci vanjosi, stapanul negresit
N-o sa-ti mai dea otrava cea amara
Ce-o jinduiesti — por umbul mucezit.
Sa nu mai aiba nimeni bucuria
Sa vada cum copiii joaca-n usi
Cand mama, cu obrazul ca hartia,
Aduce-otrava galbena-n caus!
Pe cand taranii se sfarseau de foame,
Pe cand de frig copiii se sfarseau,
In albele castele, iarna, Voda,
Si slugile, si cainii petreceau.
O intamplare mai pastrez in minte,
Vibrand din apa stinsului trecut,
Cand Voda-a vrut sa ne cunoasca satul
Si a venit chiar el de l-a vazut.
Se pravalea o iarna in putere
Pe muntii colturosi crapati de ger.
O iarna ca sfarsitul unei ere —
Numai nameti, fara pamant si cer.
Tarani cu fete arse ca de soda
Se-nsiruiau tacuti ca la prohod.
Venea semet la vanatoare Voda
Intre armii de caini si de norod.
— Latrati, tarani, ca Voda azi petrece,
Si cainii nu-i ajung pentr u latrat!
Ce, daca viscolul scanceste rece,
In hornurile voastre de prin sat?
Ce, daca vantul degetele-si vara,
Obraznic, prin sumanul cu sparturi?
De nu latrati, lasati in urma dara,
Insangerata dara prin paduri!
Eu am vazut privirile acelor
Care-au latrat de frig si foame plini,
Care-au starnit si-au haituit prin geruri
Jivinele din negre vizuini.
Sa nu mai aiba nimeni bucuria
Sa vada-n ochii de parinti si frati,
Cand se-ntorceau, rusinea si mania —
In ochi atat de dragi si-nfometati! ai
O seara stravezie s-a lasat.
Ca ochi de foc s-aprind in fundul vaii
Luminile ferestrelor din sat.
Pe drumul gol de sanii, zurgalaii
Au amutit si iute cum coboara
Un ceas de taina cand in muntii grei
Salbataciuni sfioase trec prin sara,
Pe sub troiene-n trap starnesc scantei,
S-avanta-n joc de blanuri moi, apuca
Clestarul serii-n coarne, ca in clesti,
Cap langa cap s-alatura in goana,
Cu gafait de soapte omenesti.
Prin arborii de plumb isi cerne luna
Lumina deasa-n aer ul f luid.
La marginea poienii luminoase,
Pe care-n ziduri codrii o inchid,
Paraul unde vinete-si framanta
Sub scoarta dantelata migalos
Si-n cadentari neregulate-i canta
Acestui dans salbatic si duios,
Intreaga vale-n cant o infioara,
Ca pe-o cutie-albastra de vioara
Isi tremura pe nevazute strune
Cu galgait bulbucii suferinzi,
Si-n copci deschide-a apelor oglinzi,
Sub alba sarutare-a sorei lune.
Incovoiata spre parau o umbra,
Sau vietate s-a miscat, cumva?
Ea s-a miscat adancul glas s-asculte
Sau s-a miscat spre unda sa o bea!
O vad acum — ea are ochii umezi,
Ce-amesteca o spaima cu porniri
Tulburatoare, care fac sa-i joace
Narile ei largite si subtiri;
Si vantul, aspre degete trecandu-si
Prin blana cu mari umbre de taciuni,
Cutremura faptura caprioarei,
Faptura tinerei salbataciuni.
Cand, uite-l sus, pe muche se arata
Un tap semet, in vant adulmecand.
Pe fruntea lui inalta, ridicata,
Coarne-ascutite-si despleteste-n vant.
Cu pasi usori, cu pasi inceti, coboara
Tresare cand il vede caprioara,
Copitele-i se scutura si fug,
Dar pasii n-o mai duc pe caprioara
Catre paduri, ci catre el o duc.
El isi apleaca fruntea cu sfiala,
Apoi se prind alaturi in dans mut
Si se privesc de parca s-ar cunoaste,
Desi nicicand ei nu s-au mai vazut;
Alaturi amandoi alearga,-apuca
Clestarul serii-n coarne ca in clesti,
Cap langa cap nedeslusit se-ntreaba
Cu gafait de soapte omenesti.
Dansand trec prin poiana luminata,
Se departeaza-n trap prin muntii grei
Si-n urma-n dara lunga se insira
Starnitele copitelor scantei.
Numai izvorul singur a ramas
Cantarile de dragoste sa-si sune
Si sa-si deschida intre copci oglinzi
Sub alba sarutare-a sorei lune.
Prietene, e timpul si noi doi
Spre sat sa ne intoarcem laolalta,
Pur tand in suflet roiuri de lumini
Si albe puritati de iarna calda.
Un tren s-aude suierand in munti
Poate acum, invaluite-n sara,
Fete iubite undeva, vibrand,
Asculta-un tren ce suiera in gara
