Mesterul

Ca zdrente vii parerile de rau,
Tu ti-ai strivit sub talpa manastirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tau.
Dar ti-ai simtit-o renascand cu lar ma
In dangatul de clopot, presimtit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu, prometeu roman, purtand alt mit
Cand ridicat pe cea mai-nalta turla,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai sa mai poti cladi la fel minune,
I-ai dat raspunsul razvratit: — Mai pot!
Orbind cu pirozeaua de pe cusma,
Si indreptand hangerul de la gat,
Domnul tintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor si mohorat.
El jinduia numai a lui sa fie
Tot ce-ai putut, platind din tine, da.
Ca piatra de pe fr unte sa-i luceasca
Rugul unic suit pe jertfa ta.
Cand schelele curmate se surpara
Pareai atat de neinvins sub nori,
Incat cu slabe aripi de sindrila
Ai fi putut spre alte zari sa zbori.
Dar dragostea pamantului si-a tarii
Te-a pravalit pe campul fumuriu,
Ca sa tasnesti in veci de veci, fantana,
De jertfa si de cantec pur uri viu.

S-a destramat sub piatra-n manastire
Cel ce demult a poruncit ca domn,
Fantana curge-n brazde si-n ulcioare,
Fara odihna,
fara uitare,
fara somn.