Eram intr-o padure uluitor de vie, intr-o padure care sop-
tea inabusit. Si iata ca padurea in iarna, argintie, cu soapta ei,
mi l-a reamintit.
Izvoarele, sub panze de gheata, delicate, se leganau la vale,
pe nevazutul pr und, si in lumina sobra, cu pini si nestemate,
cantau unite intr-un cor profund.
In zboruri rotunjite, taiau mari pasari slava; un farmec de
poveste se rasfira sub cer; parea zapada calda si moale ca ota-
va, dar zarile sclipeau la fel, sever.
Cu vanturile-n coarne, in goana nebuneasca, zburau naval-
nic cerbii pe fragedul polei. Era acolo-ntreaga padurea roma-
neasca, si el pasea incet prin iarna ei.
Mi-au mai ramas in minte franturi din timpurile duse? Tre-
ceam tacut sub nouri in umbra unor oi. Ce-am mai pastrat
din raza privirilor senine, din sufletul copilului vioi?
Era flamand copilul si oile flamande, dar florile si pomii
luceau in chip si fel. Tinea copilul cartea cu palme tremurande.
Citea despre Lizuca si-un catel.
In jurul lui, padurea vuia ametitoare si gazele prin ierburi
fosneau adormitor. Plangea mioara alba cu plansete amare si,
trista, schiopata de un picior.
O mangaia copilul cu ochii si cu gandul, pe cand murea
mioara bolnava, pe nisip. O tragica balada canta prin ramuri
vantul, o Miorita-ntoarsa in alt chip. ai
Copilul si mioara s-au sters din amintire, razboiul peste toate
a pus un val de fum. Si seceta sapase mai multe cimitire Pe
drum un baietan pasea acum.
Venea din targ spre sate, purtand noi intelesuri, spre-a le-
mparti in ceata ursuza de tarani. Venea sa despleteasca sta-
vechile eresuri, un a„om“i de ani.
Se minunau taranii vazand ca nu se teme de ei, de departare,
de osteneli, de ger Ei nu stiau ca visul ii da puteri, pesemne,
cand se visa atunci un „clont de fier“.
Si daca totusi drumul ii ostenea faptura, vorbea cu Sa-
doveanu in gand, si-l asculta. Miez fraged de rasura ii inflorea
iar gura, si se-ndrepta si pasul, si chipul ii sclipea.
Trosnesc butuci in vatra. In rafturi dor m volume visandu-si
existenta inchisa intre foi. Pe-un geam patrunde lacul cu lu-
minoasa-i lume, sopteste-n cupe vinul cu sopotele-i moi.
E-n fata mea, cu parul din flacari de zapada, cu ochii plini
de pacle si plini de-nseninari; o alba inflorire de visini in li-
vada, minunea licaririi unei zari.
Nu are nici o varsta. In el sunt mii de oameni, si-ntr-insul
anii proaspeti cu totii s-au pastrat Tot pusti raman. Ma aflu
acum la un examen si vreau s-arat ca nu-s intimidat.
Sentinta o sa vina. Oricare-o fi, totuna. El pentru mine-i
apa vrajitelor fantani. Il voi slavi in cantec cum pot slavi doar
luna, iubindu-l ca pe muntii, natalii mei, batrani.
