| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Intunericul si poetul de Mihai Eminescu ĪNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gāndurile-n cer, Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Intrerupere
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Nicolae Velea
|
|||
|
|
|||
| Familia Merdenele era o familie intrerupta. A spus-o cel dintai Tudor Dindelegan, dar cum el e ocupat acum cu altceva, am sa lamuresc eu ce este cu familia aceasta si ce a vrut Tudor Dindelegan sa spuna. Familia Merdenele sta sus pe culmea Grohotisului si miroase a capre. Si pe drum, jos, dupa ce coboara de pe culme, toti ai casei miros la fel. Asta pentru ca sunt cinci si traiesc din laptele a patru capre si din pensia batranului, a lui Iancu Merdenele. Iancu avea pensie, pentru ca fusese ani, zeci de ani, functionar al comunei si nu pentru ca - asa cum credeau cei mai multi - ii lipsea un picior. Piciorul il pierduse din cauza unei bube. El ocolea intotdeauna oamenii necunoscuti. Acestia, nestiutori, il intrebau in ce razboi si-a lasat piciorul si lui ii venea greu sa spuna ca n-a fost vorba decat de o buba. Iancu facuse o scoala de meserii intr-un sat din vale si la o petrecere cu poporenii, un prefect il vazuse cuviincios si cumpatat si-l adusese la primarie. Aici lucrase corect si sperios pana la pensionare. Cand inca nu implinise douazeci si opt de ani, fusese ochit de Salga Mosorcl, fata frumoasa si falnica a unor proprietari de munti. Ea fusese leganata numai in bine si rasfat. Pleca uneori cu lunile la Ramnic, la Pitesti sau Bucuresti, burdusita de bani si imbracata in costume nationale stralucitoare. Acolo petrecea cum si cu cine vrea si nimeni n-o intreba cum petrecea si arunca banii pentru ca intoarsa acasa, in munti, era tacuta, trista si rautacioasa. Salga se speriase din senin ca ar putea ramane fata batrana, se napustise ia Iancu, il ademenise lesne si-l luase sus in munti la ea. Fotografia de nunta ii infatisa astfel: el, subtire, inalt si slab, cu o privire cinstita si indaratnica, dar putin speriata, imbracat cu un veston negru incheiat sever la gat. Mai avea niste pantaloni albi de sai cam scurti, pentru ca nu-i acopereau gleznele, si era incaltat cu pantofi cam uscativi,cu botul ridicat nitel in sus. Ea era imbracata intr-un costum national scaparator, cu fluturasi de aur pe ie, surazand toata, parca topita de veselie, frumoasa si implinita, dar la hotarul dintre implinire si oboseala si moliciune, privindu-l pe el cu niste ochi luminosi si aprinsi. Poate din pricina aprinderii ti se pareau ca ochii ei ii neglijeaza pe Iancu si se uita peste umarul lui la cine stie cine. Dupa ce s-au luat, neastamparurile Salgai s-au mai urmat o vreme putina si pe urma ca a inceput sa se stranga pe langa casa. A mirat faptul ca Merdenele, intrat printre proprietari de munti si devenit proprietar de munti, continua sa lucreze Ia primarie. Si pe masura ce Salga se astampara, el devenea si mai sfios si mai cumsecade. (Desi cativa - care putusera - observasera la el o resemnare ironica. Uneori cand vorbea el isi lipea varful limbii de una din maselele din stanga si avea un zambet piezis, sau isi sugea amandoua buzele deodata, si prin aceasta isi alcatuia o fata foarte intelegatoare si ingaduitoare pentru tot ce vedea si asculta). Nimeni nu banuia ca Salga il ispitise si-l coplesise prin trufie, si acum cand trufia ei incepuse sa nu mai pluteasca peste toi'a lumea si se oprise, imputinata, numai la el, Iancu Merdenele se ir.Tistase si devenise un ironic cuviincios, intelept si resemnat. Ei avusesera trei copii: un baiat - Didita - si doua fete: Mieluta si Anghelina. Pe Didita il dadusera la un liceu comercial din Pitesti. Dar acestuia nu-i ardea de carte si se pomeneau cu el acasa in mijlocul iernii, vanat de frig, fara palton (il vandusc) si fara nici un ban, pentru ca ii chcltuise cine stie cum. Judecatile aspre dar abia mormaite ale lui Iancu se loveau de impotrivirea taioasa a Salgai care le risipea. Ea isi apara copilul - semana in partea ei - il corcolea, il imbraca din nou si-i dadea bani de gazda, de taxe si de diferite cheltuieli. Si-l ducea iar la scoala. Lucrurile se repetau insa si dupa trei ani, in care Didita nu trecuse nici o clasa, nu-l mai trimiscra. L-au tinut acasa si l-au facut dezinfector comunal. Pe urma el se insurase cu o moasa, avusese cu ea doi copii si dupa cativa ani nevasta-sa murise. Ramas cu seringile, cu cateva lucruri aflate de la moasa si cu ce mai stie el, Didita incepuse sa faca pe agentul sanitar in comuna. Cum umbla mai mult beat, dadea mereu celor care-l intrebau despre betesugul vreunui dobitoc un singur diagnostic: "Vezica urinara e pe cale sa dispara" si facea injectii anapoda. Oamenii incetasera sa-l mai caute, in comuna venise un veterinar adevarat, pe care Didita il reclama saptamanal pentru tot felul de fleacuri. El explica - in anii nostri - nereusita lui prin originea sociala. incepuse sa faca regulat plangeri la judet si la Bucuresti, apoi iar la judet si la Bucuresti, aratand ca nu mai poate profesa din cauza originii lui "nesanatoase". Mai arata ca el nu e vinovat de asta pentru ca de parinti s-a izolat de mult si nu s-a lasat "nici momit, nici molipsit" de ci. Dar, asa cum si trebuia, plangerile lui, de care Salga stia - ea ii cumpara si plicuri, si timbre, si hartie - ramaneau fara urmari. Vanduse aproape tot din casa si ramasese cu un pat, doua toale, o masa, un scaun si cateva cratiti si oale. De mancat, manca peste drum, la batrani, si intotdeauna se alegea cu mai mult decat ceilalti datorita urmatorului procedeu: i se puneau in fata strachina cu lapte si bucata de mamaliga. El manca laptele, de mamaliga abia se atingea si pe urma constata mirat si suparat ca si cum ar fi fost tras pe sfoara: - Mi s-a terminat laptele si mai am mamaliga. I se mai turna lapte. Termina la repezeala mamaliga si mai cerea pentru ca mai avea lapte. Ceilalti nu crasneau, pentru ca stiau slabiciunea Salgai pentru el. Avea o gradina cu cativa pruni si cea mai mare distractie a lui - de fapt si singurul eveniment al felului cum traia - era toamna, dupa ce facea tuica. Atunci isi imbata gainile. Lua cativa pumni de boabe de porumb, le tinea in tuica pana cand se umflau bine, si pe urma le dadea la pasari. (Se stie ca pasarilor, ca sa aiba carnea frageda, inainte de a le taia, li se da bautura). Didita, beat si el, se uita la cele sapte gaini ale Iui cum topaiau, se leganau si cotcodaccau. Si-l lovea o duiosie moale pentru el si pentru ele: uite-lc, saracutele, mititelele, cum se zbat si se vaicaresc crezand precis ca el le-a imbatat ca sa le taie si lui nici nu-i trece prin cap asa ceva, ca om mai cumsecade ca el este greu sa mai gasesti azi pe lumea asta, dar cine sa priceapa asta! Lua gainile in brate, le alinta, le arunca in sus, le prindea, pana cand curtea intreaga se umplea de fulgi si el ramanea in mijloc teapan, ca o statuie de bunatate si duiosie, care, ocolita de penele si puful care pluteau imprejur, parea gata-gata, din clipa in clipa sa se inalte sus, la cer. Spunea peste tot ca el e bolnav si nu munceste, pentru ca sufera de inima, iar aceasta o explica prin aceea ca dupa ce sta jos si se ridica in picioare simte un fel de ameteli, sangele i se repede la cap si inima ii bate mai tare. Didita avea doi copii: o fata, care fusese infiata de batrani si un baiat care urma acum o scoala de meserii, aceeasi Ia care invatase si batranul Mcrdenele, dar acum schimbata. Schimbata incepand cu cladirea. Tudor Dindelegan, instructorul U.T.C. al comunei, incepuse "transformarea" lui Didita discutand despre viteza. A si nici nu trebuie uitat faptul ca Didita si Dindelegan erau prieteni din copilarie. Pe urma se despartiscra,Tudor plecase din sat, lucrase in mai multe locuri, apoi intrase intr-o scoala de activisti si pe urma se intorsese instructor aici in sat. Ceea ce ii legase atunci in copilarie era o rusine pe care n-o puteau uita nici acum cand erau oameni mari. Era intr-o toamna - ei aveau opt-noua ani si vedeau de vite pe camp. (Dindelegan care era orfan vedea pentru haine si mancare de vitele unuia Banu, un batran chior, care avea doua masini de treierat). Porumbii se uscasera si, trecand printre ci, foile iti loveau si taiau fata, usturau, si ei facusera o intrecere de durere. Pierde si intoarce vitele celuilalt cel care, strabatandu-si in fuga postata de porumb, ramane cu obrazul mai netaial de foi. Si-au ales postatele si alerga fiecare pc-a lui, pana cand Dindelegan se oprise. Pe linia lui o gasise pe fata lui Macinic adormita. Fata era mare, avea vreo douazeci de ani si dormea cu genunchii ridicati, iar fusta se retrasese destul de mult. Dindelegan il chemase pe Didita sa vada si el. Acesta venise, se uitasera impreuna tepeni, si li se facuse rusine la amandoi pentru ca se uita.,. Daca nu erau amandoi poate ca nu li se facea. Dindelegan risipise rusinea prin cuvantul "incetisor". ii aratase lui Didita gura intredeschisa a fetei si-l intrebase: - O auzi cum sforaie? - Cum? izbucnise Didita zgomotos ca sa scape de stanjenire. - in-ce-ti-sor, ii venise Iui Dindelegan in cap, si cuvantul acesta moale si leganat ii naucise pe amandoi mai mult decat infatisarea fetei dezgolite. Ei erau invatati doar cu vorbe tari, scurte si necantate. Deci Dindelegan incepuse "transformarea" lui Didita discutand despre viteza. Au vorbii despre soferi, despre tractoristi, despre moto-ciclisti si au ajuns la incheierea ca acestora le vine foarte usor s-o duca, pentru ca datorita vitezei, clipa, minutul dinainte nu mai apasa momentul in care se afla. Nu si-l mai amintesc amanuntit si asta poate sa fie si bine, poate sa fie si rau, dar oricum e mai usor asa. - Omul trebuie sa aiba uitari, uitari de care pe urma sa-si aduca aminte, chiar asa i-a spus Tudor Dindelegan. Altfel e greu sa traiesti. Si celor mai multi dintre oameni Ie place munca pentru uitare, nu uitarea, altceva, nu stiu nici eu cum sa zic, poate tot pentru uitarea minutului dinaintea minutului in care se afla. Pe urma iti aduci aminte si de minutul pe care ti se pare ca l-ai uitat. Da' asta e ca ti-l aduci aminte cu placere, usor. D-asta - incheiase Tudor - cel mai lesne Ie vine astora legati de viteza. Pe urma Dindelegan il convinsese pe Didita ca el traieste foarte greu din pricina bolii, il compatimise pentru boala, imprastiind chiar si ultimele indoieli ale lui Didita asupra ei. - iti e aproape de ncsuportat. spuse Tudor, fara sa clipeasca a ras. Si-i mai spusese ca trebuie sa stea tot timpul linistit si de asta tot ce i s-a intamplat, adica nu ce i s-a intamplat, pentru ca lui Didita nu i se intamplase nimic, dar cc-i trece prin minte intr-un anumit moment il urmareste si-l sacaie mereu, pentru ca nu poate uita. Pe urma Dindelegan il invitase sa faca o baie Ia garla, la Lacul Popii. Iesit din apa dupa vreo jumatate de ceas, Didita scapara si se ineca de veselie si sprinteneala. Dindelegan l-a intrebat ca este ca daca nu-si aduce aminte imediate mai usor? Este? i-a mai spus. Si s-au inteles ca Didita sa fie factor postal in sat. Iordan, factorul de pana acum, se imbolnavise rau de ficat si-si indeplinea serviciul stand pe o banca sub un dud in fata cooperativei si impartind scrisorile la drumeti sau la cei care veneau aici sa cumpere cate ceva. Dindelegan il ajuta pe Didita sa-si cumpere o bicicleta si incet, acestuia incepu sa-i placa sa alerge, sa-i placa viteza, munca si meseria. Acum se ducea din ce in ce mai rar sa manance peste drum, la batrani. Aici se adunau imprejurul mesei Iancu, Salga, cele doua fete - Mieluta si Anghelina. Si Cornelia, fetita lui Didita. Stateau imprejurul mesei si de obicei, inainte de a incepe sa manance, Merdenele isi privea familia. Anghelina era voinica si alba, avea sprancenele albe, parul de pe maini si de pe picioare alb. Si de unde venise albul acesta nimeni nu stia. Cu trei ani in urma sosise in sat un tanar care spusese ca e de la A.D.A.S. si fusese cazat la Merdenele. Aici acest baiat a stat cateva luni si a inceput sa se atinga de Anghelina. Cei batrani vedeau bine apropierile dintre ei, pentru ca Anghelina in sat era uitata de toti baietii. Cand a venit toamna i-au cumparat un palton lui Aurel - asa il chema pe baiat. Peste cateva zile acesta a disparut. Anghelina, banuind ca el e la Ramnic, a plecat si l-a gasit in gara fara palton. II vandusc. Ca si altadata, Didita. I-a dat din nou bani din stransurile ei. Aurel si-a mai luat un palton nou si s-a intors cu ea acasa. A mai stat pe culmea Grohotisului vreo zece zile si pe urma a disparut din nou si nimeni nu i-a mai putut lua urma. Anghelinei a inceput sa i se albeasca si parul de pe cap si suspina tot mai des - pe masura ce timpul trecea - dupa Aurel. Si atunci era alcatuita toata numai din albete si suspine. Dar dintre toti ai casei ea era singura care muncea: vedea de capre, le mulgea, fierbea mamaliga sau prajea turta. Si trecatorul se indupleca, venea si spunea ca da, asa e, iar familia Merdenele ramanea incantata. Doar Anghelina fugea afara si mai plangea o data si pentru sora-sa. Mieluta fusese maritata, adica nu fusese maritata, dar facuse nunta acum cinci ani cu un invatator. Pe atunci acesta lucra la o scoala din Sendrulesti, departare de vreo douazeci si cinci de kilometri de culmea Grohotisului. Salga se impotrivise de la inceput casatoriei - spunea ca nu-si da fata dupa unul care nu e de samanta. Pana la urma Salga se mai imblanzise - fata o amenintase ca fuge de acasa daca n-o lasa sa se marite - dar pusese conditia ca ginerele sa-si lase serviciul si sa vie sa munceasca la pogoanele din vale. (Pe atunci nu se infiintase cooperativa si Merdenele avea noua pogoane arabile jos, in vatra satului). Ginerele spusese ca Ia muncit pogoanele el n-o sa vie in nici un caz. dar ca o sa incerce sa se transfere. Se facuse nunta si aproape de miezul noptii, mirele si mireasa se dusesera in camera lor, camera buna, din fata. Abia apucasera sa se dezbrace si sa se culce plini de curiozitate, ca usa odaii s-a deschis si a intrat Salga. O apucasera iar dracii ca fata ei se duce dupa unul care nu c de neam si nici nu lucreaza aici ca sa-i sprijine pe toti. O sa agoniseasca numai pentru el si Mieluta. - Maine nu te mai duci acolo! poruncise ea. - Maine nu, dar poimaine trebuie sa fiu, raspunsese baiatul din pat, rasucindu-se incurcat. - Atunci de fata nu te atingi! incrucisase bratele pe piept si incepuse sa se plimbe de la un cap la altul al odaii fara sa scoata o vorba. A trecut un ceas in care cei doi miri o privisera tepeni pe Salga cu ochii mari, rusinati. in camera se auzeau doar pasii Salgai si respiratiile lor. Pe urma s-a mai auzit plansul Mielutci, dar ea n-a putut plange mult si arunca maica-si priviri umede si rugatoare. A mai trecut inca un ceas, pe urma mirele a aruncat patura, a sarit din pat si a inceput sa se imbrace. A iesit fara sa spuna nimic si pe la familia Merdenele n-a mai calcat niciodata. Ea e mai totdeauna linistita si tacuta, sta in odaia ci si a sora-si si zace pana la pranz sau coase, iar cand apare printre ai casei, in ochii ei se vede ingrijorarea, aproape spaima de a nu izbucni cu rautati asupra tuturor. Cand nu se mai poate infrana, dispare cu zilele si lucreaza la o ferma din vale, la Carpenisi. Cu o parte din banii castigati isi cumpara nimicuri si spune printr-un trecator ca sunt de la viitorul ei adorator, iar restul de bani ii doseste cine stie pentru ce. Pe urma incepe iar sa zaca pana nu mai poate. Cu maica-sa vorbeste scurt, peste umar si in sila. Era in ziua din ajunul targului de Sfanlu Iiie, care se tinea la Carpenisi. Familia Merdenele se adunase Ia pranz, pentru masa, in baraca de vara. Iancu, batranul, sedea intr-un colt sub un cosulet cu seminte de dovleac pe care le cojea. Ca sa le dea lui Ghica Turlea la teasc - sa scoata ulei. La plita era Anghelina care mesteca mamaliga si cu ochii se uita la colarczul din lapte de capra sa nu dea in foc. Tot langa plita sedea Salga, care rupea cate o tigara Nationala in doua, apoi jumatate o risipea intr-o foita de jurnal, si incropea tigara pe care o aprindea la jarul din gura sobei si o fuma. Cand o fuma isi arunca piciorul stang, infasurat in molton, peste celalalt, si lasa falnic capul inconjurat de rotocoale de fum, pe spate. Atat, asezarea aceasta mai ramasese din Salga de altadata, Salga dc-ai lui Mosorcl. Ea ca .case odata, era o primavara, intr-un ciob de geam. Piciorul i se umflase, se dusese la Pitesti la spital, se vindecase la repezeala, dar,intoarsa acasa, spusese c-o mai doare si trebuie sa-l tie in molton. N-o mai durea, nu mai avea nimic, dar il tinea asa, ca sa semene nitel cu piciorul de lemn al lui Iancu. Urmarea sa mai indulceasca privirile dusmanoase, de o dusmanie resemnata si obosita, pe care i le arunca de la o vreme Iancu, din a carui pensie traiau. Intr-o margine, pe un pat ingust de fier, vopsit in alb, se rasfata cu fata in sus Cornelia, fata infiata a lui Didita. Ea avea petrecuta pe dupa gat o sforicica de care erau prinse doua turte dulci pe care le alinta. Mieluta, pe cand se intorcea dupa disparitiile ei, ii aducea fetei un sirag de turte dulci pe care erau desenati ursuleti, iepurasi sau altceva. Fetei ii placeau tot asa de mult turtele dulci pe cat ii placeau chipurile de pe ele si de asta le sugea cu placere si tristete si parere de rau. Dar intotdeauna mai pastra din ele sapte sau zece turte dulci, doua sau Irei - pentru figurile de pe ele. Acum ea mangaia si apara de muste cele doua turte dulci de pe care chipurile de ursuleti si iepurasi incepusera sa se stearga. De fapt, tot de muste isi apara si colturile buzelor umezite de pofta retinuta de a manca turtele. Mieluta sedea tacuta, cu mainile in poala, in alt colt. Dintre toti lipsea Didita, care de cand era postas nu mai venea sa ceara lapte pentru ca mai era mamaliga si mamaliga pentru ca mai era lapte. Mancara. Dupa aceea Iancu isi privi familia, ridica aratatorul in sus, se uita spre nevasta-sa si spuse incordat si cu un fel de disperare ca intotdeauna dupa masa: - Vezi, Saigo, cum toate ajung Ia vorba mea? (Vorba lui n-o stia nimeni, n-o spusese niciodata, dar asa zicea mereu el.) Mai statu un timp linistit si iar ridica degetul: - Salgo, eu o sa ma omor. Salga casca, mai potrivi tutunul de Nationale in foite si spuse cascand: - A ajuns ziua ca ceasul si trece ca parerea. Iancu se ridica si pleca. Toti stiau unde se duce. Se ducea la un ochi de apa, un izvor inconjurat de izma broastei. Izma aceasta, al carei miros se alcatuia dintr-o aroma aspra si invioratoare impletita cu una lenesa, lanceda, de balta si broaste, il odihnea si-l impaca intotdeauna pe batran. Era un loc care-I intampina mereu cu o prietenie blanda si neputincioasa. Incepuse targul de Sfantul Ilie la Carpenisi. Se tinea pe o magura si la inceputul urcusului si targului era un chiosc de bauturi racoritoare dinauntrul caruia vanzatorul striga: - Miere vand, miere vand! Nu c miere, nu mai vand. Si vindea. in fata acestui chiosc se afla altul deschis de reteaua locala de comert si vanzatorul de acolo striga si el: - Avem haine pentru barbati, femei, copii si tot felul de persoane. Mai trebuie amintit un vanzator ambulant care statea la o taraba si vindea niste mere, cam jigarite, mici si patate, pe care le recomanda neconvins si obosit astfel: - Luati contra foamei, luati mere contra foamei. Si mai trebuie pomenit si Santaliu. Santaliu statea sus pe liribomba si canta din clarineta. Avea un scaunas asezat pe coloana ce sustinea leaganurile in care se dadeau baieti si fete. Arata foarte mandru si falos Santaliu si fala lui era concurata doar de infatisarea si faptele lui Pasavel care se plimba calare prin targ. Acesta era un batran de vreo 84-85 de ani, voinic, cu obrazul rosu si rotund, cu mustati bogate. Patima lui, la fiecare targ, era sa cumpere un car cu oale si pe urma sa sparga oalele cu maciuca. Tocmai ispravise cu toate oalele si acum strabatea targul tantos, calare. In rest, totul era ca la orice targ - multe glume, multe tipete si multe culori. Dar la amiaza, pe la ora trei, s-a petrecut un fapt care a rasturnat totul. Un camion din Clarii-Vechi - venit aici cu zarzavaturi- era asezat pe coama magurii. Soferul plecase in alta parte si se intinsese la vorba cu niste cunostinte. Pe langa masina roiau o multime de copii care cercetau unii farurile, altii cauciucurile, altii se bagau pe dedesubt sa-i caute "inima". Copilul soferului - un baiat de vreo sapte-opt ani - ca sa se grozaveasca, s-a urcat in cabina, a tras usa dupa el, a inceput sa invarteasca volanul in stanga si in dreapta si a claxonat de cateva ori. Dar cum ceilalti copii incepusera sa-l priveasca fara curiozitate, plictisiti, baiatul soferului s-a uitat prin cabina sa vada ce mai c pe acolo, a vazut o cheita si a rasucit-o. Era cheia de contact si masina aflata in panta si pusa in viteza a inceput sa mearga domol si tacuta la vale. Unul din copiii aflati dedesubt sa caute "inima" masinii a fost calcat de rotile din spate peste picioare si schilodit, altul peste burta si omorat. Apoi camionul a daramat un chiosc cu inghetata, in spatele caruia a gasit o batrana mica, uscata, pe care a calcat-o pe piept. Sanii uscati si pieriti de mult ai acesteia s-au umflat si aratau ca sanii de fata mare. A mai prapadit si un batran, dar pe acesta nu ramasese nici o urma. S-ar fi putut ca sa nici nu-l fi calcat - in invalmaseala si nauceala aceea nimeni nu mai putea observa nimic precis. Poate murise simplu, pentru ca ii venise ceasul tocmai atunci. in timp ce el se zvarcolea sufocandu-sc si aruncandu-si bratele si picioarele in aer, un copil cu ochii albi si mariti de groaza facea ca apucat toate miscarile dinaintea mortii pe care le facea batranul. Dupa ce omul se mai incordase o data si apoi se linistise, un flacau se desprinse din cercul de oameni dimprejur, se aplecase, ciocanise cu degetul aratator gatlejul mosneagului, apoi isi sterse mainile pe pantaloni si declarase: - S-a dus! Un flacau baut il intrebase cu o veselie nepotrivita pe cel care ciocanise gatlejul: - Tu scapasi? Cineva ii daduse un cot in burta si cel vesel nu mai spusese nimic. Masina cobora linistit. Nu mai atinse pe nimeni, oamenii auzisera tipetele si se fereau, iar camionul cobora printr-un coridor de costume nationale. Mai darama totusi un chiosc cu bauturi si mititei. Pe urma ajunse la marginea soselei, intra cu rotile din fata intr-un sant si se opri. Copilul soferului a fost gasit intins pe canapeaua cabinei lesinat. Tipetele si plansetele femeilor si barbatilor au fost taiate si acoperite de glasul unui militian, care, urcat sus pe culme, a strigat anapoda - intamplarea poate il naucise si pe ei: - Toata lumea trece dincolo de sosea. Chioscurile raman pe loc! In timp ce masina cobora si prapadea, Mieluta se afla in cealalta margine a targului si cinstea pe doi brigadieri silvici si un contabil cu inghetata. Pe urma ea intra curioasa in cercurile care inconjurau pe cei omorati sau schiloditi. Cand militianul a spus: "Toata lumea trece dincolo de sosea, chioscurile raman pe loc!" si ea trecea dincolo, prin minte i s-a strecurat un gand plapand - ca ca a avut noroc si n-a fost calcata. I-a fost rusine de acest gand, s-a intristat pentru ea insasi si si-a spus ca la ce-i foloseste norocul Pleca apoi spre casa, spre Grohotis, pana unde avea opt kilometri de mers. Mergea singura si facea, degeaba, cu mana soferilor sa opreasca. Unii carau pe cei loviti, altii nu transportau nimic, dar erau tulburati si nu opreau. Asa ca Mieluta merse singura pana acasa. Pe drum a fost prinsa din urma de contabilul Ionel. Ea l-a rugat pe Ionel atunci cand au ajuns in dreptul casei sa urce putin pe Grohotis si sa spuna ca tot ce cumparase i-a fost oferit de adoratorul ei. El a mers, a spus si a coborat. Mieluta a dat zece turte dulci fetei lui Didita si pe urma a inceput sa povesteasca ce s-a intamplat la targ. Si-a ispravit povestirea asa: - Eu daca as fi fost calcata, militienii si-ar fi facut un pat de brate si m-ar fi adus acasa pe palme. N-ar mai fi chemat masina. Iancu Merdenele, dupa ce a ascultat, tot a intrebat-o: - Cu atat ai ramas tu din toata grozavia d-acolo? Mielutei i s-au albit ochii si a spus tremurand de suparare, mintind: - Cu atat, si daca, ce? Nici ea nu stia de ce minte. Pentru ca cele intamplate acolo o cutremurau si acum. Si a iesit afara. in odaie s-a facut tacere catva timp. Pe urma Merdenele a ridicat, ca intotdeauna, aratatorul in sus: - Vezi, Salgo, cum toate ajung la vorba mea? Mai statu putin si iesi si ci. Se duse la ochiul de apa inconjurat de izma broastei. La locul care-l intampina cu o prietenie blanda si neputincioasa. I se facu repede sila de aceasta leganare si amortire in aroma dulceaga a izmei si cobori spre sat. Merse pana in dreptul stejarului. Stejarul era un sfert din trunchiul neinchipuit de mare al unui stejar batran de cateva sute de ani. Era gol pe dinauntru, din el ramasese doar scoarta groasa si era acoperit cu o poiata de sita. Stejarul acesta ii speria si-i atragea pe copiii din casele din apropiere, deoarece cu vreo zece ani in urma un copil se uitase printr-o crapatura a scoartei si spusese ca acolo cresc coarne de cerb. Si toti copiii pana la zece ani erau speriati - cine stie pentru ce - de aceste coarne nevazute de cerb si, ajunsi in dreptul stejarului, treceau pe partea cealalta a soselei si-l priveau cu ochi arsi de curiozitate. Dupa ce treceau de zece ani, nu se mai uitau la stejar si mergeau nepasatori pe langa el cu gandul in alta parte, la cine stie ce. Ajuns in apropierea stejarului, Iancu Merdenele a auzit niste impuscaturi si s-a oprit. (In apropiere era un ocol silvic si inginerul de aici isi invitase niste colegi de facultate aflati in concediu la o vanatoare.) impuscaturile erau trase dupa un iepure care a tasnit dintr-un camp de lucerna. Tocmai atunci a trecut pe sosea un G.A.Z. Praful si mirosul de benzina ramase in urma masinii au ametit iepurele si acesta a ramas buimac in zona soselei. Merdenele, fara sa stie nici el de ce face asta, s-a apropiat, a intins bastonul de corn, cu care se ajuta, cu incovoietura inainte. Si atunci s-a intamplat potrivirea. Iepurele, cu toate ca e un animal ager si indemanatic, a intrat cu gatul in incovoietura de mana a bastonului. Inima ii ticaia, trupul i se umfla si i se subtia in incovoietura. Si el incepu sa se odihneasca acolo. Merdenele privi la inceput cu uimire si duiosie la spaimele si linistirile iepurelui. Peste cateva clipe insa se simti umilit. Cum adica? - Opt ingineri - asa ii venise Iui in cap, opt ingineri - urmaresc cu pustile un iepure si dobitocul vine si se lasa prins, pentru ca simtea ca nu mai are scapare, de el, de Merdenele. un sontorog, un infirm. Vine si gafaie in bastonul lui. Merdenele apropie incovoietura, prinse iepurele de urechi, ii dadu doua palme peste bot si-l arunca. Apoi azvarli si bastonul dupa el. Iepurele, trezit si inviorat, izbucni la fuga in partea cealalta a soselei. Merdenele se duse si el cu pasi iuti sa-si ridice bastonul din tarana. Ii ridica, pe urma se intoarse cu pasi si mai iuti indarat. Auzea cum se apropie cei opt ingineri si - ca niste oameni necunoscuti - l-ar fi putut intreba in ce razboi sau in ce intamplare mare si-a pierdut piciorul. Se grabea pe culmea Grohotisului. |
|||
Pune poezia Intrerupere pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |