Ghita-i cu fruntea lasata
si privirea adancata,
cerbicit si infalcat,
ca buhaiul suparat.
O ruptura imbrazdeaza
de la gura-n sus obrazul.
Sub musteti, ca in curnuti,
se vad dintii dezbatuti.
Fr unzisoara de pelin,
amar de copil strain,
dat de mic la argatit
la stapan nemultamit.
Tu ii spui ce iti lipseste,
el cu palma te haleste;
tu ii spui de zile grele,
el cu pumnul la masele;
cum ii da, cum ii carni,
tot pe gustul lui nu-i fi!
Zece ani sub valatuci
ca un costras printre stiuci!
Zece ani fara de sart,
si rasplata capul spart!
Zece ani l-am furat , cica,
vede-l-as harb de ulcica!
Pleaftura de mur uit,
matura de curatit,
cleste la taciuni de scos,
tanc de haituiala-am fost,
zece anisori! Cucoana:
Ghita-ai mantuit lohana?
Ai spalat pelincile?
El: Mai, Ghita! linge-le!
Da la cai, la vaci, la oi
Hai! injuga patru boi!
Du-te-ncolo, vino-ncoace!
O clipita n-aveam pace.
Cu cainii dor meam pe prispa.
N-am avut scuman, ori cizma
Camasa din tort in tort!
Tot descult parc-as fost mort!
Bata-te cr ucea, bogat,
Caine slut cu oala-n cap,
ti-am cerut sa-mi dai simbrie,
dar, in schimb, ce mi-ai dat mie?
La scara bete o suta
si camasa-n sange uda.
Zvarlit in opintituri
ca o oala cu laturi!
Am zacut trei luni pe-o coasta-n
oblojeli la o nevasta.
A dat fr unza codrului,
am pus cruce satului
si coada baltagului;
si-am pus gandul dracului
asupra bogatului.
Ramai, bordei, sanatos,
ca n-am de tine folos!
Iarna grea am mai iernat:
pamantul mi-a fost crivat;
crivatul m-a degerat;
fumul ca m-a afumat
Pe la Miezii-Parésii,
de picioare m-au scos
numai galben de var tos.
Floricica toporas,
mult mi-i codr ul dragalas,
dragi imi sant isti lucratori
buni de facut sezatori,
unde-i drumul cu stramtoare
si ciocoiul la cercare;
unde cainele bogat
rapejor gaseste sfat,
ba se mai strange manunchi
si se roaga in genunchi
Pasa, frica stransu-mi-l-a,
de cerseste jalea, mila!
Dupa prunci si jupaneasa
lacrimi de cotarla varsa
Ca pe costarc cele broaste,
pe boier noi mi-l cunoastem!
Ne cunoastem noi stapanul
ce ne-a picurat veninul,
untdelemnul cum il pici
pe fiertura cu urzici!
Dusmanul a mea faptura
a implut-o ochi de ura,
inghiti-i-ar groapa umbra,
cum din mine-a dat deasupra
veninul cel negru. Mare,
nu te ghemui, cainere,
de-ai prins a te fasoli,
are cin te pastari!
Ce mai obrazar de mort!
Te-ai facut moale de tot?
Vierme! ce te mai zgarcesti
cand sub talpa noastra esti?
Te frecam in tarna, rama,
nici ur ma sa nu ramana!
Jupanesica-ti nurlie
vaduvioara sa ramaie;
pruncusorii dolofani,
sa-ti ramana bieti orfani;
stirpea de boier, caineasca,
ca sa se paraduiasca,
cu apucaturile,
cu gusa si gurile
implute si indulcite
din palmele corogite!
Paunasul Codr ului,
lacrima norodului
n-o lasa nerasplatita.
Iata, soarta mea, rostita!
Pribeagul:
In sfanta noastra casa cine
a pus in capul mesei cainii?
Mierea stiubeielor cine-a lasat
s-o vanture
pe vatra asta trantorii?
Ce vanturi pustiitoare din lume
au adus grecoteii fara nume?
Cum isi intinde cuscuta paingenisul
subtire,
ne suge pravoslavnica manastire!
Cine, cine, cine, cine,
ne-a turnat plumbul amortirii in vine?
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
salta spada cea viteaza,
iata calul Tau necheaza!
De-i suna din corn odata
ai s-aduni Moldova toata;
de-i suna de doua ori
iti sar codrii-n ajutor;
De-i suna si-a treia oara,
toti dusmanii au sa piara
din hotara in hotara,
manca-i-ar mania vantului
si gargaunii pamantului!
Veniti sa vedeti
judecata rautatii celei tari,
care sade pe ape mari!
Cu ea au petrecut satrapii pamantului
si din vinul putregaiului ei s-au adapat
locuitorii.
Duhul tariei mele da putere graiului:
in pustia cea aprinsa,
pe o heara stacogie, cu nume de hula,
avand sapte capete si zece coarne,
sade ea, femeia imbracata in haine
de purpura,
in podoabe de aur si pietre scumpe,
cu zgardan de margaritare.
In mana tine cupa ce fumega,
plina de scarnavii si spurcaciune,
cupa puterii ce o sug veneticii
si vrajmasii
neamului meu.
Cele sapte capete
sant cele sapte piscuri ale vremii
de osanda.
Cele zece coarne
sant copiii ei veninosi, nenascuti.
Apele mari
sunt norodul, multimile din care ea
isi suge puterea.
Ape tulburate de rosata stapanirii ei
sant apele mari!
Cele zece coarne
strigoi vor fi,
si vor manca femeii carnea
si nu se vor indestula.
Si vanturile mlastinilor
vor veni cu potop de lacusta
si scorpii,
ca sa macine spurcaciunea celor zece.
Potop de foc cu schije nimicitoare va
veni!
Omul nu va gasi borta unde sa-si
fereasca capul.
Dar cei cu cugetul tare
vor sta pe cei sapte munti,
vor privi la nimicirea femeii in
purpura,
si vor cobori in slava si virtute,
spre renasterea neamurilor noi.
Cine are urechi de auzit, sa auda!
Vederii mele sant date infricosatoare
icoane,
ascultati Apocalipsa Pribeagului!
Palosul mare trece vajaind prin
campia Dunarii,
se infibge in inima fiarei,
si pe acel loc ridica
prapore de bir uinta noroadele!
Paun:
Ne-ai naucit de cap, Pribeagule!
Profetule neincoronat!
Bre, amu e randul vostru,
Fratilor Hulpe. Dati-va pe fata
rostul!
