Albind printre copaci e o casuta mica,
In care au trait, in sir, toti mosii mei;
N-au cunoscut robie si n-au stiut ce-i frica
Priviri aveau de vulturi razesii de Orhei.
Sub stresini, azi, sunt cuiburi de pamant,
Ferestrele-s raclite cu muscata
Si plopul, de povara vremii frant,
Vremelnicia cu nadejdi imbata.
Din vechi s-a dus pomina de codreni,
Cu spuma laptelui sub cusme moi,
Cu razvratirea spusa la poieni
Si pumnii stransi pe toporase noi.
Azi, codrul vechi e-un basm de mult trecut
Pe coaste plugul rama rana vie.
E-atat de-amar pe fetele de lut
Si-n suflete amar de poezie.
Lor nu le vine-a crede ca, de-acum,
Un vis de inviere sa ingroape.
Ci vad cum creste flacara din scrum,
De-a dreptu-n vesnicie, ape-ape
|