Elegie
I
E o poveste de multi neimaginata:
A Lebedei Negre. E o poveste neintamplata,
Ca orice poveste, de azi, de ieri, de totdeauna.
Adevar ul adesea concureaza minciuna.
Povestea e una dintr-o mie,
Ce s-a nazarit, s-a-ntamplat mie.
Eram in biblioteca, cimitir ul nemuritor,
Stiti, cu sicriile si moastele zbuciumului tuturor.
In biblioteca sunt descriptiv? o lumina sumara
De dupa amiaza de vara.
In oras caldura indispunea mai ales cuconetul.
Si catelul meu suferea, bietul!
Ca de obicei, dormitam (cea mai subtila ocupatie).
In minte cunoscuta operatie
Cu numere infinite, cu rezolvari gratuite.
Din vaza ma priveau cateva flori uimite.
Poate era reverie, poate vis, ori poate realitate.
E o deosebire fara importanta. Toate
Cele ce erau in afara se scufundara in ceata,
Prindeam sa-nmuguresc in ireal, sa capat alta fata.
Aici ince pe povestea Lebedei Negre. Povestea mea.
Spatiul in cercuri, geometral, sub pleoape-mi rotea.
O muzica transparenta, in nervi o furnicare.
Eram ca o apa cu pete solare.
Un miros de antichitate in nari ma razbi.
Ma-ntrebam: ce poate fi?
Povestea Lebedei Negre incepu in acest decor.
Aveam iluzia certa ca plutesc, ca un nor.
Din alta oglinda ma privea odaia; mai ales
Florile de pe masa mea, cine le-o fi cules?
Ochi in toate erau. Curiosi ochi ce-ncercau, cu randul,
Sa-mi fure sufletul, sa-mi patr unda gandul.
Povestea Lebedei Negre aici era, de aici incepea,
Din gandul meu, ca un ou alb crapat abia.
Era in mine, odata cu mine nascut
Sambure fantastic de nimeni stiut.
Sub fr untea boltita ca o tacere de ceara,
Povestea Lebedei Negre se desfasoara.
Candva, candva in bezna de dincolo de noi
Va pleca fasaitul aripilor ei moi.
II
Un singur flaut, melancolic, canta.
Flautul orei plesnita-n cunoastere.
Incepea viata: a mea, a ta.
Se-ntalneau suferinta si moartea prin nastere.
Era simpla banuiala a unui destin.
Fruntea se boltea peste ganduri secere.
Imaginea lumii imbata ca un vin;
Chema soarele la petrecere.
Ce tulburari cautau limpezis?
Ce hohote de sange leganau tulipele!
Palidele roze ale mainilor, furis,
Tremurau, ca ingerii ce-si presimt aripile.
Oglindite doua uimiri: in ochi, in cer;
Uimirea umana, uimirea inaltimilor.
Ce calda una; ce nepasare de fier
In masca arcadei piezisa multimilor.
De undeva, din verzuia apa a primei seri,
Vibra gongul rosu al lunii. Sa caute
Au incercat corolele de ceara, sperioase-n taceri:
De unde vine visul acestor ceresti flaute?
Misterul se dadea clar inimii doar.
Tija tr upului tremura ca un turn plin de lacate.
Ce chinuit dor catre basmul de var!
Zana buna, copile, placa-te!
III
Cine sa cante uimirile mele toate!
Cate lacrimi am varsat, triluri de margean
Visurile mele nici cer ul sa le-ncapa nu poate,
Lacrimile mele ar fi umplut un ocean.
Un singur taram, celalalt, cel din oglinda,
Unde fiecare gest isi are perechea, ecou.
De-acolo chipul meu va sa se desprinda
Pentr u a fi tot eu insumi, dar ceva nou.
Cu pelerina noptii pe umerii atletici,
Calator fantast pe cai fara cai,
Cu bastonul, curios, rascolind prin petici,
Ah, clipele vietii, afise prost tiparite, clai.
Fiecare moment e rob unei imagini.
Ce masina grabita e viata. Fleac!
Iata-ma proprietatea unei singure pagini,
Timp incremenit cu imaginea-n veac.
Cine sa cante uimirile mele toate,
Cate lacrimi am varsat! Ce lux, ce bal!
Calatorul absent se distreaza, poate,
De-al vietii cant triumfal.
IV
Dincolo de albul parau, de lapte,
Care curge prin pajistea legendara a marei povesti,
Se inalta turnul castelului unde fapte
Sunt visurile; Domnita, unde tu esti.
Ce zambete pentru distinsa lume, a noastra,
Pentr u zbuciumul fara rost, in griji, suferinti.
Tur nul e alb si-n jur padurea albastra,
Cele domestice vorbesc, jivinile sunt cuminti.
Nu-i oare, basmul, amintirea pierdutului rai?
Zmeul lumii acestei ne tine-n butuci.
Trist lastun al inimii mele, tu erai
Cel din cusca, ranit, ce voiai sa te duci?
Uite-o, lumina rara, ca mierea strecurata,
Uite zumzetul si fosnetul demult neauzit!
Nu te mai zbate, inima cantareata, iata,
Primavara se simte. Timpul ne-a-nzapezit.
Fiece sopot e o sarutare natala,
Fiecare fluturare e un chiot sonor.
Nu lumina revarsa soarele beteala
Ma intorc in basm, prieteni, nu mor!
V
Florile, florile cine spunea
Ca sunt ochii celor ador miti demult!
Ma uimesc de cate ascult!
Flori albastre, de sange, de nea.
Ce povesti dor m in voi, de iubire!
Spasm erotic sunteti, vegetal.
Cu vestmant stralucit, triumfal
Te imbeti, amintire.
Flori simbol al eternului amor;
Pasager servitor al dragostei re pezi.
Viata mea, cu ce graba te lepezi
De aceasta tovarasie, a lor.
Pentru nunta cu Doamna Mister
Sunt doar flori de hartie, metal.
Eh, dar florile basm banal!
Ma scuzati! Le refuz. Nu le cer.
VI
E un singur drum in afara de noi.
Singuratic. Fara prieteni.
Nici un geam luminos, cand te bat ploi,
Pentr u soare nici o umbra de cetini.
In pelerina unei ascunse bucurii
Ghemuit, strajuindu-te-n jur tacerea.
Nu te-ntreaba un glas: un-te duci, de-unde vii?
Misterul isi strecoara prin tine mierea.
Ai pasla la talpi, in urechi vata.
Unde calci nu se vede; ce cugeti secret.
E o cale in afara de noi, fer mecata.
Vi le spun toate astea in soapta, incet.
VII
Vor spune ca ma tem de viata? Nu, nu ma tem.
Pot lua atitudine de borfas sau de domn.
Pot vorbi politicos, tragic, ironic, injurios, sa blestem.
De ce de viata sa ma tem: vis razbit dintr-al vesniciei somn.
S-o traiesc ca taranii. La coarnele plugului; analfabet,
murdar.
Sa sar ut mana popii, sa ma frang din sale in fata D-lui
primar.
Sa plodesc cu nevasta zece-cincisprezece clafanosi
Balai, cu pantalonii crapati, dar vartosi!
S-o traiesc ca un mahalagiu De ce nu? Se poate!
Lucrator undeva cu ziua, preot de carciuma seara.
Sa-mi snopesc in batai jumatatea, si pe buna dreptate:
Asa-i moda aici. In acest fel isi consuma viata ceara.
S-o traiesc ca domnii. In frac, in joben. Garderoba aleasa.
Sar ut mana, duduie! Vai, cheri, sufar de spleen.
Baluri, sampanie, fosnete moi de matasa.
O cupa de floare pe zveltul picior, ce exala venin.
Cum vreti pot trai viata: haiduceste ori ca un schivnic.
Omorand ori plin de mila si cucernicie;
Sa urasc cu mandrie pot pe semenul protivnic,
Sa iubesc tandru, totul ca-ntr-o noua copilarie.
Dar ce putine satisfactii aflu iubindu-te, viata.
Om las ce merit vei gasi in mine de-a-ti fi frate.
Ah, cand te voi regasi, sublima vesniciei dimineata,
Sa las padurile inflorite paduri de foc, paduri uscate!
Glas ipocrit! Ce varietate, ce minciuna
Burete-mbibat cand in parfum, cand in otrava,
Om mocirlos. Cand va sa apuna
Soarele negru al speciei tale in moar tea suava?
Numai atunci din rau si bine, mortale gaoace,
Scapati, principii elementare in mediu pur,
Obiecte, fara pasiuni, fara glasuri vom zace
Piscuri inzapezite de luna-n polar ul azur.
VIII
Eu ma-ndoiesc de insasi existenta mea.
A car ui Dumnezeu s-o stiu mai cert?
Palpairea inghetata-n orbita noptii de stea,
Tremura peste sufletescu-mi desert.
Ce busola sa-mi indrepte pasii. Undeva.
Catre bezne, catre ceruri peisajul e-acelasi.
Pe misteriosul Eu unde-l voi afla?
Macar pe Cel Mare vede-l-as!
Ce bezna. Ce frig. Ce soarta. Orfan.
Parcurg distanta: nastere moarte.
O astfel de viata nu face un ban!
Aproape ma simt uneori; altadata departe.
Ce chin s-a-nsur ubat in mine? Ce crin
Isi unduie-n golul din mine feminina-i evaporare?
Sunt sortit sa extrag din privelistea lumii venin,
Sunt cutia Pandorei, femeia cu buze amare?
Ce-ar fi sa-mi smulg rana rosie-a inimii! Sa rup
Blestemata radacina a vietii! S-o strivesc in calcaie.
Sa-mi imprastii cenusa in vant, acest trup
Care arde-n cadelnita vietii ca un bob de tamaie!
IX
O, albastra cutremurare a serii,
Racnetul fulgerului sfasiat in nori!
Ce decor pentru masca durerii,
Priveliste a marilor trecatori.
Era vremea, daca vremea poate fi o realitate,
Cand sangera-nvinetit pe cruce tristul apus.
Era undeva, intr-o legendara cetate,
In care traieste umbra luminoasa a lui Iisus.
Cine s-a-nvrednicit sa-i auda vorbele grave,
Evanghelia buzelor Lui cine a citit?
Oare au amortit urechile si inimile bolnave
De iubire demult au murit?
Voi n-ati inteles iluzia amara:
Iisus este visul vostru, dor ul
Suferinta noastra va fi iara si iara,
Nu Iisus a fost Mantuitor ul
X
Va sosi in curand ora, cand omul va spune:
Menirea mea pe pamant s-a sfarsit.
Atata zbucium, atata suferinta apune
Ca podoaba codrului toamna, obosit.
Alt glas nu va mai proslavi lumina,
Alti ochi nu se vor uimi.
Facla misterului si-a consumat rasina,
De acum voi muri.
O, splendoare a nestiintei pruncie!
Ultima oara te-a repetat omul. De-acum
Devastat de parasire, netrebnic, fie
Sa piei, pamantule, din dr um.
Nu se va repeta niciodata
Chinuitul lumii calvar.
For ma pura o are-ntrupata
Sfaramatul tipar.
Sunt ultimul om. Mantuitorul.
Floarea unicei peregrinari.
Lebada Neagra sa-si ia zborul,
Sorbita de departari.
XI
Cine va gusta din trandafir ul sangelui meu?
In spinii suferintei mele cine se va intepa?
Bate inima in mine ca un clopot, greu,
Sunetul ei in inger sau porumb se va-ntrupa.
Plecarea din mine, din culori, din simtiri,
Catre-ntrezaritele miraje de dincolo de toate!
Va ramane ceva in urma, umbra unei amintiri
Sau un tipar sfaramat si fara noima, poate.
Ce-nseamna palatul locuit de fantoma de vis?
Imaginea fugara pe ape in van se perinda.
Voi pleca-n necunoscut, in stelarul abis,
Si ca un foc nestins, in noapte, incendiata tinda.
Toate intrarile vor ramane in vant.
Pustiu de mine, gol de lume, plin de spaima.
Ce ridicol pasagiu: trecator pe pamant.
A, b, c, buze de copil ingaima.
He-hei, ce ironie, soarta mea cu gat rotund!
Ce viscoliri in noapte, ce dulce peregrinare,
Ce batalii neauzite acolo in fund,
Unde viermuiesc stramosii in zacaminte primare!
Nimeni nu va strapunge telul.
Cu maini de lut nu se pipaie cele nevazute.
Ochiul isi ascute-n van otelul.
Portile mister ului sunt nalte, sunt mute.
Putrezeasca-n mine cantarile cu ar monia suava!
Plesneasca vinele ca bobocii garoafelor sangerii!
M-am saturat de viata, banala otrava.
Nu mai vreau sa fiu vesel, aici sa-ntarzii.
Insurubati-va, priviri, in ultimul amurg.
Aceasta-i hrana voastra, hrana mizera.
Ce sunet de lanturi, ce triumfuri se scurg
Prin timp, cu pamantul neobosita galera
Voi parasi toate, sa ma spal int-o noua uitare,
Pentru abecedarul altei minuni.
Si nu vor mai susura apele sangelui, amare,
Si tu, salbatic cioclu, inima, n-ai sa suni.
Unde nimic din ce-i pamantesc nu patr unde,
Nici penumbra macar a unei gandiri
Insoti-voi cutreier ul, prin infinitul de unde,
Lacrima rece a fecundei Iubiri.
