Simbolul e mereu fara contur,
Plutind intr-o cetoasa ambianta,
Realizat elementar si pur
In umbra, adancime si distanta.
E trecator in grava lui prestanta.
Nu-i astru, ci un nesfarsit azur,
Ce pare gol si fara importanta,
In fond fiind un echilibru dur.
Cand omul, parasind infama-i for ma,
Caci e cu neputinta de-a fi sters
Ca un nimic, cu forta sa enor ma,
Cuvant sau raza, calator prin neguri,
Dispretuind si parte, si intreguri,
Se varsa-n continut, in Univers.
|