Mama, nu mai plange si nu mai striga.
Ca nu te mai aude nimenea
Si nu mai crede-n zari si-n lastuni,
Ca toate s-au invatat a spune minciuni.
Scrisoarea pe care ti-am lasat-o-n scrin Poti s-o deschizi, ca eu n-o sa mai vin Arata-le-o si vrajmasilor drept dovada Ca de-acum nu vor putea sa ma vada.
A fost mai usoara decat credeam Moartea mea pentru Tara si Neam. A curs sangele din mine parau Si n-a fulgerat nici o stea peste hau.
S-a rasucit in mine ca-ntr-o plisa Un vartej peste-o groapa deschisa Pe urma mi-a fost amarnic de bine Parc-as fi adormit in brate la tine.
Peste noapte in drum cat am mas Mi s-a facut chipul iconostas.
Au cazut ploi multe si mi-au spalat Urma glontelui cu sange-nchegat.
Doar asfintitu de se mai zbate
In ochii mei cuibariti de bunatate
Maicuta mea cu sufletul bun,
De-acum n-o sa mai vin de Pasti, nici de Craciun
Nu m-oi mai legana-n privirea ta de smaralde
Ca-n niste cantece descantate si calde,
Mana ta ca o garoafa uscata
Nu o voi mai saruta niciodata.
Sa le spui vrajmasilor sa nu le fie teama Ca nu mai sunt decat amintire, mama. Si tu nu mai crede in zari si-n lastuni. Ca toate s-au invatat a spune minciuni.
Sa ma salvez, obraz, nu am ati cere: Nici sprijinul nu-ti cer, bine-nteles, Ba nici cuvantul tau de mangaiere - Vreau singur din nevoie ca sa ies.
Noi O cunoastem din vechime Neistovirea ta da-mi ca sa lupt In ceas de cumpana si de cruzime Si sa leg firul vietii unde-i rupt.
Tu si la greu mi-ai ramas, mama draga, Ca si in zilele de desfat, dezmierd, Iar de-am fost parasit de-o lumc-ntreaga Nu da credinta-n tine s-o pierd.
Din inima ta marc, parinteasca, Din reavanul pamant moldovenesc, Da-mi neincovoierea stramoseasca, Din ruinari ca trestia sa creasca!
|