Frumoasa cea din urma

In adumbrirea pletelor de aur.
Iar buzele curate, ca un cantec,
Mureau zambind azi cel din urma zambet:
Murea fecioara
Sus soarele, cocon de-a pururi tanar,
A poposit in drumul lui pribelnic
Si,-nfricosat de vestea unei raze,
S-a-ntunecat si-n adancimi de mare
El si-a muiat pleoapa tremurand
Si zvon pe largi pustietati de ape
Si geamat lung pornitu-s-a prin codri
Infiorate frunzele mureau,
Iar chipul clar al lacului oglinda
In clocote cernitu-si-a seninul
Cand vantul, crainic vestitor de groaza,
Urla nebun din tulnice de-arama,
Vestind: „Jeliti! Frumoasa cea din urma
E moarta!“
Si marile si codrii rasunat-au:
„E moarta!”
Prelung gemut-a ingrozita fire;
Cutremurati, cei patru stalpi ai lumii
Lasat-au pacea starii lor pe loc,
Cand iat’ deodat’ se zguduie si bolta
Din cingatoarea cerului albastru
Descopciata, cade steaua Venus,
Si prin vazduhuri negre calatoare
Isi taie drum, -; iar ajungand seninul,
Purcede-n zbor spre-mbatranitul Hellas,
Si-nfiorata sanul ei de flacari

Si-l freamata, cand calea-i se opreste
Pe varful mort al muntelui Olimp,
Si-n geamat lung ea foc aprinde, mare!
Si cum lumina flacara curata,
Si cum lumina flacara curata,
Din negura si din vestmantul cetii
Rasar, tronind in linistea lor sfanta,
Toti dumnezeii zilelor de mult,
Drumetii mari ai vremii statatoare.
E impacata vrajba lor straveche:
Stapanii morti ai fulgerelor stinse,
Ocrotitorii diminetii albe
Si-ai noptii negre purtatori de frane,
Ce semanau cu mana lor amurgul,
Stau muti
Maretii mesteri ziditori,
Incremeniti in marmura si fildes,
Plecandu-si greul fruntii lor boltite,
Incrucisandu-si bratele lor albe,
Privesc la foc cu ochii stinsi si reci
Si-i jale scrisa-n zambetele lor.
Neputincioase zambete de piatra!
Galbuie para invelise-Olimpul
Cand iat’ deodat’, din ploaie de lumina,
Zburand prelung prin albul de vazduhuri,
Vin calatori pe aripe de vant
Si, coborand pe razele de luna,
Toti cantaretii
Ziditi de vremea faramata-n clipe,
In Rasarit si-n neagra Miazanoapte,

Vin sfasiindu-si toga lor de purpur
Cu pletele pe umeri undulate,
Cununile le stralucesc de raze
Si genele le stralucesc de lacrimi.
Amar nespus razbate-le faptura,
Cu hohot plang poetii-dumnezei,
Cand harfa lor in flacari isi arunca
Cutremurat,
Olimpu-si misca iarba si nisipul.
Biruitor vapaia se ridica,
Si flacara la poarta boltii bate,
Iar din fiorul harfelor aprinse
Se infirip-un cantec fara seaman
Si firea-ntreaga canta imnul mortii,
Si zeii-si pleaca fruntea lor boltita,
Poetii-n palme fata si-o ascund;
Iar plopii canta, frunza tremurandu-si,
Si coapsa lor se-ndoaie si se frange;
Si trestia in ape se cufunda,
Si-nfioratii trandafiri salbatici
Podoaba lor si-o scutura si canta
Se smulg din coaje muguri feciorelnici
Si, infratiti cu cantul si lumina,
Isi vestejesc petalele si canta
Pe crestetul Olimpilui aprins
Isi taie drum prin spini si printre zgheaburi,
Ranindu-si bratul, fluierul si fruntea,
Un fat pribeag, cu ochi senini, albastri:
E cel din urma ucenic al strunii,
La piept isi strange lira vaduvita,
Ce tremura, de crengi cand se loveste,

Intr-un suspin domol, nespus de jalnic
In varf zareste focul ce se-nalta,
Si-atunci nebun isi opinteste pieptul!..
Ajunge
Stralucitor vapaia viorie
Se-nalta iar. In orisice scanteie
Tresare-un gand si moare-o simfonie
Din cantecul cel zamislit demult,
De dragostea din inceputul vremii,
De trandafirul cel dintai al firii
Cu ochi aprinsi poetul ingenunche,
Si,-ncet plecandu-si fruntea lui ranita,
Zdrobind sfiala celor pentru strune,
Intruchipeaza jalea lui in cantec
Si lacrimi cad pe lemnu-nfiorat
Ce-i fereca cu glas nebun amarul:
E cea din urma incordare-a strunii,
E-al frumusetii imn de ingropare!
Pribeagul fat cu ochi senini, albastri,
Si el si-arunca lira-n foc. Si-atunci
Ridica-si ochii tulburati de clipa:
Vede zdrobiti in bulgarii natangi
Curatul chip al zeilor de marmur’;
Iar cantaretii calatori se duc,
Suindu-se pe razele de luna,
Suindu-se pe aripe de vant,
In alte lumi.
Inalta-si ochii catre foc, sa vada,
Si vede para lenes cum se stinge
Si cum raman din lamura vapaii

Carbunii morti ai sfintei stele Venus.
Cu fumul cald al jertfei uriase,
Se-nalta ea pe patu-i de matasa,
Infasurata-n pulbere de slava,
Cu picurii celui din urma cantec,
Domol, domol
Frumoasa cea din urma
*
E cantul mort. Poetul fara lira,
Lipsit pe veci de-a ochilor vapai,
A pribegit la malurile marii
Dar nemiscata, muta era marea.
Un val razlet din sanul ei racit,
Ce tresarea prin cearcane de gheata,
A intrebat poetul orb:
„Raspunde,
El unde-i?
Soarele, caci raza lui n-o simt?..“
Si-n vreme ce incremenea in gheata,
Raspuns-a valul:
„E mort.“