Lacas strabun

In inima obezile se sfarma,
Se dezrobesc aducerile-aminte.
Si usurat biserica batrana
Ma-nchin la pragul portii tale sfinte.
Imi rasariti, din tremurari de umbre,
Voi, firi cuminti cu zambete-mpacate,
Voi, preotii nadejdii fara moarte,
Voi, cei ziditi din vechea sanatate.
Vad luminat obrazul vostru rumen
De intelesul altor lumi, senine,
Eu, rob supus al patimilor mele,
Atat de mult m-am ingropat in mine!
Adormitor m-alina busuiocul
Ingalbenit sub candela de paza,
Prin linistea ferestrelor boltite
Infiorata a trecut o raza.
Lumina bland un chip de mucenita
Incremenita-n visu-i de fecioara.
Si-n suflet imi patrunde-o picatura
Din flacara ce-ardea odinioara.
Stau biruit la coltul vechi de strana,
Si mintea mea cutremurata-mi spune
Ca-n drumul ei a rasarit un picur
Din mult ascunsa vietii-ntelepciune
Aici, in umbra potolita doarme
Mareata tain-a mortii si-a vietii,
Tu, suflete intunecat de ganduri,
Tu simti prelung fiorul diminetii

Un nou botez, de premenire noua,
Da mintii mele alta-nfiripare,
Cand din inaltul zidurilor negre
Coboara glas de binecuvantare.
Clopotnita se-ndoaie si se frange
Din bietele incheieturi uscate,
Un suflet e ce-i infioara lemnul,
Si din adancul altor vremi strabate.
E clopotul Copilaria-si plange
Comoara ei pierduta-n pribegie.
Cu limba lui de ruga si chemare
Stramosii toti isi spun mustrarea mie.
Azi imi trimit nadejdile de veacuri
Strigarea lor ce vine de departe.
Eu o ascult si-n suflet imi invie
Samanta bun-a vremurilor moarte.