Dezgroapa, mosnege, cu mainile-n tremur,
Comoara ta veche de jale
Tu porti ferecate durerile noastre
In vaierul strunelor tale.
In ele-mpletit-au strabunii cucernici
Credinta visarii desarte,
Si-n graiul lor plange si n-are repaos
Amarul nadejdilor moarte.
Se-ndoaie, se-ntinde si tremura arcul,
Si lemnul prelung se-nfioara
Cand doua margele, ca mirul de limpezi,
Din gene se scurg pe vioara.
Ne canta batranul Carunta pleoapa
O vezi cum povara-si framanta
Cum mana lui cade I-aluneca arcul
Mai canta, lautare, mai canta!
S-a stinge si roua pleoapelor noastre,
Si ochii lumina si-or frange,
Ci strans cetluita de marmura vremii
Cantarea ta vecinic va plange.
Pe aripi de vanturi trai-va pribeaga
Oftarea ta sfanta, mosnege,
De jalea-i razleata va plange amurgul
Si plange-vor fratii de-o lege.
Vor geme pe plaiuri izvoarele-n noapte
Si-ncet graitoarele unde,
Batranilor codri si-or spune mustrarea,
Iar codrii cu glas vor raspunde
Pe cand vor incepe sa freamate brazii,
Gatindu-si cetatea maiastra,
Si focuri pe creste pe rand rumeni-vor
A boltii naframa albastra
Cand soarele mandru din nori va purcede
Vazduhul senin sa-ntretaie,
Aprinsa scanteia ascunselor doruri
Va arde cu munti de vapaie.
Un vifor naprasnic, cu brate de flacari,
Topi-va in goana lui crunta,
Din jalea pribeaga a strunelor tale
Mareata cantare de nunta!
|