Cand zilele-mi mureau in urma, sarace toate deopotriva.
Tu, sfanta, minunata noapte, mi-ai fost de-a pururi
milostiva.
Cand te iveai, din pragul boltii, cu alba pulbere de stele,
Durai o punte argintata la ferestruia casei mele.
Tu ma vedeai in brate slabe imbratisand
trudita perna,
Cand visuri imi goneau odihna cu-nfrigurarea lor eterna;
Tu ma gaseai uitat si singur si darnica ca totdeauna
Intre peretii morti si umezi imi trimiteai, podoaba,
luna.
Cum cobora stapana blanda, faclie-n casa
sa-mi aprinda,
Se deslusea o lume-ntreaga inchisa-n ciobul de oglinda
Se-nfiripau lumini si visuri, ca te mirai chilia scunda
Cum poate-atat prisos de vraje in ingustimea ei s-ascunda
Atunci, in pacea-nfiorata de nazuinte fara
nume,
Un copilas cu ochii vineti, senin ca rostul unei glume,
Se furisa incet pe-o raza la patul meu, sa ma
alinte
Cu neastamparul albastru din cautatura lui cuminte.
Cu degetele moi si albe pe ochi ma mangaia pe frunte
Radea cu glasul lui de clopot cand da de firele carunte
Imi dezgropa povesti uitate, si cu faptura lui sprintara
Imi destepta un zvon de frunze, un glas de cantec de
la tara.
Venea la mine busuiocul, veneau si flori de sanziene,
De mana ma ducea copilul in tari cu feti
si cosanzene
Cum trece vremea nendurata si pururi cumpana si-o salta
M-a daruit c-o mana soarta, dar m-a furat cu ceealalta
Azi incaperea mea e larga, dar noaptea-i muta si
saraca,
Stau singur si aud aievea cum toate-n juru-mi prind
sa taca.
Nu ma mai stie vechiul oaspe odata mi-a deschis
pe-o clipa
Si nu m-a cunoscut, sarmanul Cutremurat, s-a dus
in pripa
Pesemne c-a murit acuma, ori ursitoarea nu-l mai lasa
Copilaria mea senina, tu nu mai vii la mine-n casa
|