Maicuta lui fusese dulce si frumoasa, Stateau la margine de targ - o casa Cc-abia se mai tinea pe capriori, Dar dinaintea usii aveau un strat de flori: Vazdoage, busuioc si nemtisori.
Si cand a fost sa vie el pe lume, Barbatul s-a-mbatat anume: Era al patrulea baiat, Si-n casa numai saracie.
Tarziu, cand s-a intors ursuz si beat,
L-a injurat, -
Pe semne ca de marc bucurie.
Dar ca s-alunge vitrega ursita,
Pe somnul nou si fara grija foamei,
A-ntins maicuta mana ei trudita:
- Baiatul mamei
Pe urma, a crescut la intamplare, Asa cum cresc copiii de sarac, Si a trait si el, ca fiecare.
Era un om cuminte,
De cand il tin vecinii minte,
Trecea pe drum incovoiat si frant,
Cu ochii vesnic in pamant,
De parca se temea
Ca umbra lui sa nu atinga umbra altcuiva.
Era urat si-l insela nevasta -
Si doar atat avea si el pe lumea asta
In ziua cand a fost sa moara, Cum se-ntoreca trudit spre casa, El s-a uitat in jurul lui intaia oara Si a vazut ca viata e frumoasa.
A-ntarziat apoi mai mult pe-afara. Stia ca toate vor muri in noaptea asta,
Ca soare maine n-o sa mai rasara Dar a tacut, ca sa nu-si supere nevasta.
Si nu-l durea nimic. Doar uneori i se parea ca-i iarasi mic, Si parca astepta sa-l cheme de la poarta Maicuta lui, de-atata vreme moarta.
Pe urma a intrat in casa, sa se culce, Si-ntr-un tarziu, sfios, a mangaiat Un brat rotund si cald, un umar dulce Dar toate ii pareau acum departe, Si i-a venit deodata-n minte Ca poate singur el e vinovat
Femeia lui dormea, dormea cuminte. Si el s-a-ntors pe cealalta parte incet, sa n-o trezeasca, si-a oftat.
|