Luminile ce fug de ele
Si farmecul maretei infrunziri
Le chinuiesc, cand stiu ca-s numai umbra
In care adapost isi cauta
Hidoase vietuiri.
intunecimea lor le face totusi Sa fie mandre ca intruna Puterea-atator trunchiuri ele-o sapa, Dar de mandria lor isi rade codrul Cand stie ca pe el nu-l risipeste Nici furtuna.
Si iar, cand frunzisul
Nu le mai turbura si nu le umileste,
Mai indraznet privesc, crezandu-se stapane.
Dar stralucirea alba a zapezei
Le-neaca si holbarea neagra
A lor o biruieste.
|