Iar gandurile imi pareau ca blocuri de granit
Pe care-eternitatea inghetase.
Si ma-nchinam la ele ca paganul
Ce roaga marmurile sfinte sa nu-l lase
De duhurile negre ispitit.
Azi gandurile-mi sunt ca trestii ce se pleaca,
Si simt o bucurie nenteleasa
Vazandu-le asa plapande
C-ar tremura si de-un suspin,
De-o soapta
O, vraja-ametitoare a gandurilor blande.
Ce oare a venit sa schimbe dintr-o data
Viata rece-a sufletului -
Ce mister?
Si ce sa fie raza ratacita
Ce-a coborat s-aduca-nduiosare
In gandurile prinse-n lant de fier?
Un cantec se aude-n strada,
E cantecul banal, dar tragic, ce-nsoteste
Pe cei ce spun adio celor vii -
Si soarele ferestrele dezmiarda
O, cum uitasem, primavara, c-ai sa vii!
|