Subt stanca fulgerata de la limanul marii, Nu-i unda sa nu stie cuvintele pierzarii; Si numai aripi negre bat apele ce suna. Numai chemarea mortii rasare din furtuna O, sora a durerii, plapanda fericire! Cate iubiri ranite de aspru vant al jelii N-au suspinat, purtate de-a undelor rotire. Neispravitul cantec al vecinicei OfcliiL. Vai, cati nu-si ispasira sub stancile haine Amara nebunie de-a fi crezut in tine!
Pe-aici nu-si poarta pasii, de groaza muritorii. Nici cerul nu-si trimite, pe-aici, luminatorii, Caci, pana unde geme al undelor razboi, Apasa neguri grele, ca-n ziua de apoi, De parca marea poarta un vecinie val cernit, Jelind vieti, pe care tot ea le-a mistuit.
Dar uneori se face lumina-n slava toata, De pare c-ar surade toti ingerii deodata - Vazduhul, tot, viseaza iubire, cantec, stele S-atunci, induiosata de zambetele firii, Si-aduce-aminte marea de jertfele iubirii S-aprinde in adancuri un cer si pentru ele.
|