Din pomii saditi de amurg in odaile noastre incendiate
vom desprinde incet porumbeii de sticla, frunzisul de-a pururi
fosnind, ne vor creste pe umeri si brate, si nu va fi vant,
ci o balta de umbre va fi, in care nu prinzi radacina,
un lac inghetat, in care-si disputa coroana de solzi inecatii,
iar viata e barca la mal, parasita de vasle.
Un glas va veni dinspre flacari spre noi sa-si pateze cu sange argintul,
s-anunte, intors in incendiu: Nu eu, ci ei singuri stiu ora!
Si-atunci vor porni din pustiu sa-si deserte nisipul in preajma-ti:
sa fie si munti imprejur, sa ramanem in Valea Tristetii -
si tu vei desprinde incet porumbeii de sticla, arar, cate unul,
iar cand vor plesni in vazduh, vei vorbi in nestire cu mine.
|