Nu-i sufletul o stea aprinsa-n ochi
Privirea este dreptul fiecarui trup la frumuseti!
Bataia inimii, un fel de-mpins spre moarte,
iar gandul obsesiv, un viciu al simtirii.
La ce vedere a sensului te infiori
si taci rapus de rasuflari taiate,
spre-un cer mai otravit
decat mirosul unei flori senile?
Te-as implora s-accepti si sa ramai un orb.
Tu nu ai preaslavita-ndreptatire
de-a judeca aspectul
si-apoi ca dintr-un viciu al gandirii
inchis in pasiuni
nu poti jertfi nimic.
Nu m-am gandit vazutului sa-i dau
privirea mea in rost ca sa te-nsel,
nici degetelor un pipait sensibil mai curat,
ma zvarcolesc senin si incurcat
intre ideile ce vin sa moara
la mine in gandire,
oare sunt o comoara-n razvratire
aceste tresariri a ochiului launtric?
Din care cerc inscris in Cer am evadat,
strain si-nveninat de cate toate?
De care colt al Lumii sunt legat?
Tot ce-i absurd ma tem ca mi se pare
fiindca in locul unde stau si judec
mie mi-e cald, iar altora racoare,
e-atat de relativ adevaratul zgomot
incat, in sinea lui, el poate tace,
cine-i acel ce in priviri se coace
de un real prea ieftin desfrunzit?
Mi-e sete de-un raspuns ce razvratit ma cheama.
In palme am stransoarea unui lant,
verigi in atarnare, ochi jelind,
ca-n marea lor uimire nu se stie
cum plansul urca singur pe retine.
In ce pupilele plesnesc de prea mult bine
cand sensuri dau vederii?
De ce-n orbire orice forma moare?
Orb este mai absent decat nevazator!
In preajma mea respira gradele de comparatie,
cand in cimitirul formei chiar apare
statuia unei cruci,
careia-i semeni si pe care o duci.
|