de Dan Danila
lui Stefan Stoenescu
Era o iarna grozava, pana sub acoperis
urcau nametii, peste horn, peste grinda,
pareau avalanse din cerul prelins,
cu orbi inotand prin nea afanata -;
doar intr-o seara albul inghitise pe furis
cetatea, tramvaiele rosii -; colivii aburite,
tacuse orice cantec, orisice colinda,
iar rugaciunile pareau o limba uitata,
ca un ecou de soapta tot mai stins,
un fosnet subteran de lopeti obosite
miscand cristalele marunte, dinadins
vedeam, de jos, toate nuantele de alb
amestecate candva pe uriase palete:
era o vata cleioasa fosnind in urechi,
lintoliu intins la zvantat peste gura,
ca pana egretei cu varful codalb,
ca o zdreanta de nor sau ca un fuior,
ca pantecul vitei culcate sa fete,
ca-n urne uitate cenusile vechi
sau coame prelungi de iepe sirepe,
ca parul carunt, ca barba cea sura
sau ierbi colilii, matase de stepe
si pulberi de luna, bulboane de ape
pe stanci de calcar rasucite in pesteri,
urzeala din nu mai stiu care gherghef
batuta din inuri in douaspe ite,
ca ultima raza trecuta prin pleoape,
sau varul nestins al zugravilor mesteri,
ca plaja fierbinte din coji de sidef
cu turme de miei, sau ca oua pestrite,
amiezi de furtuna cu cerul aproape -;
visam de egipt si de semnul alef
vedeam eschimosi in igluri de gheata
pe blanuri adanci de vulpi argintii,
la copci cum amusina ursul polar
spre ultima thule -; nu-i nici dimineata,
nici noapte, nici zi, doar lungi draperii,
dansand aurore, doar steaguri de jar
si-un joc de sineala cu aur tivit,
sageti orbitoare -; aproape de fata
un sloi huruia cu dinti de cosmar.
Si atunci, tresarind, m-am trezit.
