de Mircea Barsila
Acordeonul din care soarele canta,
la fel ca un muncitor tanar, la sfarsitul saptamanii,
intr-o baraca de santier. Si stratul de rugaciuni
tot mai gros de deasupra acestei lumi. Si fumul
ritualic si alintator al semintelor de canepa. Argint
galben. Cinabru. Mortii nu sunt nici ei fericiti: niste
oale cu lapte pus la racit in zapada. Argint galben.
Cinabru. Si grohaitul stelelor in amurg: atunci
cand ne cheama din fiecare copac pe la ea cate-o femeie.
Indepartatul grohait si inocenta lor deschidere
catre alegoria florii albastre. Si vedeniile ce nu mai
pot fi rostite ale celui ce moare: fete neprihanite,
in matasuri, clopote si mii de cocori asimetrici:
pe o parte cu aripi, iar pe cealalta cu tipete. O perdea
atarnata stramb - umbra fiecaruia dintre noi. Un oras
pe care nu te poti hotari sa-l parasesti - realitatea.
Si umezeala rotunda a ochilor nostri, aici pe pamant,
unde simbolurile consoleaza, iar sufletul este sfoara
unui zmeu de hartie.
|