de FRANCOIS VILLON
cere tuturor iertare
La Cartezieni, ca si la toti
Calugarii, la Devotate,
La pierde vara cu saboti,
La slugi, cocote-mpestritate
In rochii stramte-ncorsetate,
La fantele sfios de moare,
Cu cizmulite moi, roscate,
La toti le cer smerit iertare.
La fete care sfarc arata
Sa-nhate musterii de soi,
La hoti ce numai certuri cata,
La saltimbanci cu maimutoi,
La ghiuji, nebuni si papitoi
Ce fluiera de ti-e mirare,
Cu besici, prapuri, taraboi,
La toti le cer smerit iertare.
Dar nu la caini si tradatori
Ce mi-au dat numai coji uscate
De mestecat, din noapte-n zori;
De frica lor ma doare-n spate.
Le-as da bes, ragaiala poate,
Dar nu pot, ca nu-s pe picioare.
Dar toate vrajbele-s uitate;
La toti le cer smerit iertare.
De cinspe coaste li s-ar frange,
Marunt, dar cu barosul mare,
Ori bici cu plumbi, pana la sange:
La toti le cer smerit iertare.
|