de Marcel Tolcea
- in alexandrin -
Isabelei Far, demna sotie de Chirico
Cant, sirena, uimirea lumii din mare
printre pesti coborand cu aerul oprit
Jos, domol, adancul jinduie vapoare
Apa-mi roade fierul, galben, ruginit.
Spite de la roata se prefac in alge
Sau tresar arginte stele lucitoare
Sus, le infioara, duse de catarge
Lungile cutite, pasari calatoare.
Tiparii cauciucuri urca spre lumina
Serpuind alene drumul catre far
Ce uitat pe maluri linistea-si inclina
Ochiului pisica de la alt hotar.
|