de SIMONA GRAZIA DIMA
Ma straduiam sa cad. Nu se putea.
Peste tot poezia imi intindea
plasa ei sclipitoare.
Incercam sa ma zdrobesc.
Nu reuseam nicicum.
Piciorul nu nimerea pe pietre,
ci pe fructe pline de sucuri antice,
adanci. Pretutindeni palmieri visatori,
incarcati de nuci grele,
care deschid ochii si consimt deodata
sa-si dea viata-n cuvant. Si poetul,
copilul comic, neindemanatic, nestapanit,
alunecand mereu in balti
transformate pe data in aur.
|