Condamnati

Ce sa mai cant. cand au venit piratii
si apele din matci ni le-au furat,
o lacrima fiintei mele dati-i
si-o s-auziti de omuI scufundat.

M-as ineca, m-as stinge si m-as duce,
sa ma zdrobeasca ritmuri pe-o sosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prapadul intinzindu-se il vad
si nu mai e nimic sa mai reziste
acestei sinucideri in prapad.

De n-as avea puterea diavoleasca
sa inteleg ca totul a cazut,
dar vin heralzii cinici sa-mi izbeasca
scrisorile prapadului de scut.

Prietenii ma ocolosc de frica,
probabil ma considera ciumat,
eu insumi scriu acum la lampa mica
sa nu ma vada cei care se bat.

Iubire ? Vis de miine ? Regasire ?
N-au gizii mei un minim interes
povesti cu dulci iluzii sa-mi insire
din starea condamnatului sa ies.

Se pregateste marele exemplu !
Acela, zic Casandrele, sint eu !
Ca un berbec am sa ma duc in templu.
Murind, macar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cantaretul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaura de Sarpe,
rostesc un acatist si-un dezacord.

Ce sa mai cant ? Doar calea pin-la gide !
Ce sa mai cant ? Pe voi, ca pe eroi ?
Imi vine si a plange si a rade
ca nu exista cale inapoi.

Voi nu vedeti ea nu mai aveti tara
si ca straini vi-s pruncii, cobitori,
invata ei ceva pe dinafara,
dar n-au parinti, ei au meditatori.

Voi nu simtiti ca nu mai aveti ape ?
V-au luat piratii tot pe vasul lor
si iata, din aproape in aproape,
noi sintem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicola si tandra
involuntar un cantec fara rang
te cheama langa mine, hai Casandra,
saruta-mi gitul gata pentru streang.

1981 - 1983