de FRANCOIS VILLON
Va indurati de mine, indurare,
Atat macar, prieteni, de-ati avea!
In hruba zac, nu sub un pom in floare,
Aici, in surghiunia cea mai grea,
Cum Domnul se-nvoi cu Soarta mea.
Cocote, crai, novici si tinerei,
Voi acrobati, voi dansatorii cei
Mai iuti ca strechea, ageri ca iatanul,
Cu voci ca zvonul unor clopotei,
Aici il lasati pe Villon sarmanul?
Voi menestrei cantand in voia lor,
Craidoni, ce numai radeti si glumiti,
Si risipiti bani buni ori calpi cu spor,
Oameni de duh, oleaca aiuriti,
Estimp el moare de mai zaboviti.
Stihuitori de cantec, vers, oratii,
De se va stinge, faceti-i libatii.
El zace, raze nu-i aduc aleanul,
Nici adieri, i-s ziduri grele fratii.
Aici il lasati pe Villon sarmanul?
Veniti sa il vedeti in patimire,
Nobili iertati de orice bir si dare,
Neaplecati la legi si carmuire,
Ci doar in fata Domnului cel mare.
Postind duminici, martile, oricare,
Lui dintii ca de grebla i se fac,
(Din coji uscate, nu din cozonac),
Si-i toarna-n mate apa cu toptanul,
In hau adanc nu-i masa, nici hamac,
Aici il lasati pe Villon sarmanul?
Juni ori batrani, printi ce va pomenesc,
Aduceti-mi iertare cu sigil domnesc,
Si scoateti-ma-n cos, tras cu arcanul.
Asa se-ajuta porcii, ma gandesc;
Guita unul doar, in turma o tulesc.
Aici il lasati pe Villon sarmanul?
|