de FRANCOIS VILLON
Frati oameni, care dupa noi traiti,
N-aveti spre noi inime impietrite tare,
Caci mila voastra de ne-o daruiti
Domnul va va primi mai cu-ndurare.
Cinci, sase, iata-ne-n spanzuratoare,
Iar carnea, imbuibata altadat
De mult e putrezita de pacat;
Ni-s oasele cenusi si spulberare.
Nu radeti de necazul ce ni-e dat,
Ci sa-l rugati pe Domnul de iertare!
Frati de va zicem, sa nu ne priviti
Cu scarba, chiar de moartea ne-a palit
Prin mana legii. Insa bine stiti
Ca nu toti calea dreapta au gasit.
Rugi pentru noi, acum ca am pierit,
Spre Fiul Preacuratei sa-naltati,
De mila Lui sa nu sfarsim uitati,
Fereasca-ne de iad si fulgerare.
Ci morti suntem, sa nu ne tulburati,
Ci sa-l rugati pe Domnul de iertare!
Ploile ne-au muiat si ne-au spalat,
Soarele ne-a uscat si innegrit;
Corbi, cotofene, ochii ne-au scurmat,
Barbi si sprancene ni le-au ciugulit.
O clipa de hodina n-am gasit;
Incoace- ncolo vantul de-a suflat,
In voia lui mereu ne-a leganat,
De pasari mai ciupiti ca niste degetare.
Sa n-aveti soarta noastra niciodat ,
Ci sa-l rugati pe Domnul de iertare!
Isuse, Print al lumii, mila Ta
Pazeasca-ne de iad, sa nu ne ia
Nici sufletul plocon, nici alta dare:
Oameni buni, nu ne luati in zeflemea
Ci sa-l rugati pe Domnul de iertare!
|