Foile si carbunele

Era un jupan
Mester spoitor,
Care spre repaos capu-si rezemase
Chiar pe lemnarie, si somnu-l furase.
“Ce soarta te-asteapta, sarmane carbune!
Curand te vei stinge si, negru taciune
In zece minute, bun n-a sa mai fii
Decat pe perete sa scrie cu tine
Si sa rnanjareasca care cum ii vine,
Sa faca la pozne dracii de copii.
Dar ce mai renume cand m-ai asculta!
Eu sa suf lu-n tine, si tu-n lemnarie
Sa te opresti tinta si sa-ncepi a da
Colea un foc teapan! Ce mai barbatie!
Ce nume ti-ai face chiar in istorie!
Gazetele toate tare-ar bucina! “
Foile ca naiba astfel ii vorbea,
Si bietul carbune ce nu se gandea?
Licurea acuma mereu de trufie
Si de bucurie;
N-apuca sa zica fatalul sau da,
Si-ncepu sa sara sub iutea suflare,
Ce in suierare
Drept intre surcele flacara-l mana.
S-aprinser-acestea, s-apoi lemnaria
Lua foc intreaga, valvoarea se-ncinde,
In aer se nalta, volvura se-ntinde,
Satul e-n pericol, si megiesia
Toata se desteapta,
Soarta-ntreag-a Troiei in spaima asteapta.
Hei! acum veti zice

Ca-al nostru carbune a catat sa fie
Foarte multumit?
Saracul parlice!
Plesnit in scanteie l-acea grozavie,
De tot impartit,
Cine-l mai cunoaste in focul cel mare,
Care si mai tare
Il facu cenusa in vreo-nghesuire?
Pieri fara nume, fara pomenire!
Si foile iara, cuprinse de foc,
Lasate in loc
D-al lor jupan mester, care, spaimantat,
A fost si tulit-o din somn desteptat,
Arsera si ele
Cu lemn si cu piele,
Devenind cenusa fara de suflare.
Iata-va exemplu, si dati ascultare
Voi, care suflati certele civili,
Foi sa nu mai fiti.
Si voi, june inimi, organe docile,
Care drept carbune la suflari serviti,
Dupa scelerati
Nu va mai luati.