de Mircea Barsila
De ce n-ai plecat, suflete,
si de ce mai intarzii? Inca de pe cand au infrunzit
plopii
ar fi trebuit sa te afli si tu printre umbrele
asteptandu-si, nelinistite, randul
spre a fi trecute cu luntrea dincolo. Se intorceau
berzele - a cata oara de la inceputul lumii? - si cucii,
cand au fost desfacute nodurile ce ne tineau inpreuna.
Desigur, mi-ai putea spune ca ma insel
de vreme ce ma simt in continuare cel care am fost
- o gaza rapita noptii de o lampa aprinsa -
de vreme ce sunt vazut mai departe, seara de seara,
cand mama isi striga de la marginea satului gastele,
zburand si eu cu ele peste camp. Mi-ai putea spune
ca nu-i adevarat - si ce bine ar fi sa nu
fie adevarat! -
numai ca iata: in orice fantana m-as uita
adancul ei cerc de apa
nu mai poate fi o moneda cu chipul meu. De ce
n-ai plecat si de ce mai intarzii? O sa se spuna
ca nu poti indura despartirea. O sa se creada
ca nu te-ai pregatit bine pentru acest eveniment
al plecarii in directia indicata de tipetele cucuvailor.
Esti asteptat de lucruri luminoase si noi:
de ce n-ai plecat?
Vor fi mari departari intre noi: pana cand?
|