de EUGEN BUNARU
Moartea sta pe pat cu parul alb si carliontat, lipit de craniu,
cu o ceasca de cafea in mana galbena, atat de fina, incat
e chiar stravezie;
din cand in cand soarbe cu inghitituri mici si lacome,
apoi priveste, distrata, rostogolirea obiectelor, a camerei insesi,
pana cand, in preajma se incinge o hora marunta si
indepartata
a sunetelor dintotdeauna.
Moartea casca ochii de pe perna, tremura, gafaie sub
cearsafuri,
intinde chiar bratele si se bucura ca toate sunt la locurile
lor,
descopera chiar, cu uimire, ca, uite, in vitrina,
lucrurile au devenit duble.
Deodata moartea tresare, se ridica in capu oaselor
(cineva a strigat-o pe numele mic din copilarie),
priveste prin geam cerul de primavara, pasarea
pe care azurul o inghite: un punct al acelei zile?
Moartea vrea sa tipe, sa strige 'ajutor', dar chiar atunci
limba i se incurca in raze, ochii i se inchid in lumina,
capul se rostogoleste prin norii albi
si brusc ea vede cum a fost copila,
cum a fost mireasa, cum a fost femeie tanara
si lacoma, pana ce in pantec a inceput sa i se miste samanta.
Si oare cine e mogaldeata neagra deasupra patului ei,
de ce o zgaltaie si-o intreaba daca aude,
daca i-e foame, daca i-e sete,
cand ea, moartea, tocmai distinge chip si chip,
umbra si umbra - tot mai dragi -
de la care nu mai primise, tare de mult,
nici o veste
|