de Mircea Barsila
Muchia cenusie a unui inceput
de singuratate. Si gandurile mele ca niste radacini
iesite in afara, de mar. Cativa pestisori matinali
- nu i-am mai vazut niciodata! - cercetand marginea
limpede a intinderii imaginare de apa
inconjurandu-i sanii. Ma intreaba din ce pricina
racul se afla pe lama a XVIII-a in jocul de Tarot.
“Pentru ca poate sa mearga, la fel ca luna,
si inapoi si inainte.” Mireasma trupului ei de femeie
din nou intr-un schimb confidential de adrese
cu mirosul de fier al trupului meu. Si respiratia
crestineasca a lucrurilor, bunatatea si frica lor
atunci cand cineva din casa este pe moarte (unde
voi fi citit despre obiceiul mireselor de-a pastra
o bucatica din cozonacul de la nunta, in lada de zestre,
pentru a lua-o in mormant?). Sperante neprevazute,
deschideri pe termen scurt si funiile atat de groase
ale indoielilor. Orice femeie parasita
(pe insula Naxos din noi, din fiecare dintre noi)
continua sa fie frumoasa catva timp si dupa aceea.
|