de EUGEN BUNARU
Intr-o realitate impaienjenita
cu infatisari de demult ce respira
totusi pe-aproape
ca fiul risipitor ma intorc
orbecaind spre un “ce” iertator
O floare publica isi poarta racoarea
spre sfarseala zilei de maine
Cativa oameni nu-i mai intalnesc
in orasul acesta, mi se spune chiar
- pe tonul cel mai atent - ca au plecat
de pe lume
Estimp batranul adolescent va fi
amorezul tot mai fidel
al unei miresme eterne de tei podidind
aceeasi strada usor povarnita
usor fantomatica pe care dispare
- incotro? - sub un fluture intors
din copilarie, fata cu sani migdalati.
|