Iris

de Nicolae Macovei
 
suntem mereu impreuna
                chiar si in singuratate
fiecare pe unde apuca
respirand acelasi aer
                daruit de dumnezeu
 
periodic cineva se ridica
priveste pe ceilalti in ochi
si iese prin usa lui personala
 
nu aplauda nimeni
nu se misca nici o frunza
nu se aprinde nici o amintire
 
se aude doar scancetul
                unui copil rahitic
si lacrimile ingerului
                de serviciu
 
uneori e o nemiscare absoluta

ca intr-un univers cu o singura
                dimensiune:
                irisul