de SIMONA GRAZIA DIMA
Fiinte negre cu aripi de beriliu
zboara in furtuna umar la umar,
sub urnele grele de boabe,
nerabdatoare sa se descarce de poezie.
Scruteaza de sus ogorul intins,
care clipeste rabdator, asteptand in liniste
rosturile, sa le preschimbe, sa le uimeasca.
Aruncate, zboara semintele fara sa stie unde,
iar pamantul se inclina cu viclenie
si le pofteste in nisele lui ferite,
unde nu trec decat vietati de intuneric
si se preling radacinile ciulinilor,
intr-un mic mormant, nuca inotand printre pietre.
Apoi le transforma in fluturi, in zmeie, in fete,
dupa voia lui, si nu stii niciodata
ce infatisare va rasari de dupa paravanul
de matase dinaintea aparitiei, de sub valul
tras cu grija pe sub coaja oului,
unde alegerea se face in taina si ras.
|