de Ion Monoran
Desi
nici macar vreun arbore
sau macar o ruina nu par sa sugereze
ca acest loc ar fi putut fi candva locuit
sa ne imaginam totusi
ca sub tufele de macesi si de muri
s-ar putea ascunde
cea care-ar fi fost candva
Troia sau Cartagina acestor tinuturi
sau doar o simpla asezare
la fel cu cea aflata la numai cativa kilometri
si careia i se zaresc bisericile
cu turlele usor inclinate intr-o rana
in asteptarea unui restaurator
care sa le dea stralucirea de altadata.
Ascunse deci de maracinisul des
ca si de fantezia noastra
la numai cativa centimetri sub sol
vestigiile sunt de o importanta istorica
covarsitoare de genul unui depozit
in care sub un strat relativ gros de cenusa
dorm tot soiul de relicve ciudate
vreo manastire sau biserica
ridicate pe vremuri in mod obligatoriu
la o oarecare distanta de locurile populate.
Iata locul
pe care se inaltau candva zidurile
imi spun si rup macris din smocurile
de iarba ceva mai intunecata si mai grasa
ce-mi starnesc imaginatia si dorinta
pentru mine ele inseamna la fel de mult
ca ramasitele oricarui templu sau cetati
pe care doar ochiul exersat al arheologului
mai stie sa le ghiceasca
in intimitatea banala a prezentului
la numai cativa centimetri sub sol
sau in zidurile vreunei gopodarii taranesti
ea insasi o cetate populata cu rate
cu gaste sau cu porci
care atunci cand se adapa sau se balacesc
iau infatisarea unor barne
ce plutesc in deriva
pe raurile ce strabat campia
aidoma anticelor apeducte.
Iata satul
imi spun desi abia-l zaresc printre
roiurile nesfarsite de tantari si de muste
dar cu casele parca iesite din panzele lui Utrillo
mucegaiul si carpiturile inlocuind elementele
florale ce unduiau candva
prin figuri si embleme ale traditiei
pana nu demult transmise din generatie in generatie
sau transformate in tarani
in cautarea acelei metafizici a frumosului
cu riscul sa se piarda chiar la un moment dat
intr-un joc steril de semne si formule
cum altadata in mijlocul unei naturi
vivificate si spiritualizate.
Satele au murit
si multe dintre cele care mai supravietuiesc
dirijate de la oras ca pe vremea anticilor greci
par sa atarne ca niste mici candele
pe peretii carora la o privire atenta
poti sa descoperi gravata lupta pentru supravietuire
asa incat pana si stolurile de randunici
si de vrabii ca si amarata turturica
melancolice si delicate
trebuie sa se apropie tot mai mult de oras
ca de un zeu naprasnic
sub obladuirea caruia pana nu demult
ciobanii-si pasteau oile
intinsi la umbra si cu bratul sub cap
ca Ioana d’Arc altadata ascultand vocile celeste.
Satul a murit
dar poate ca peste ani cineva
patruns de miresmele unui trecut
ca si ale unui limbaj demult legendare
rascolind pe sub tufele de maces si de mur
undeva pe marginea Timisului
la fel ca mine
va da peste urmele vreunei biserici
sau peste vreun schelet zvarcolindu-se
ca pamantul de sub vetrele taranesti
ca putregaiurile ca samanta
si dupa ce va indeparta valul subtire
si molozul de pe ziduri
prin ochii imaginari ai ferestrelor
plasati undeva foarte sus
l-ar putea zari curajul si naturaletea
Marilor Fantome
si ochii lor prin gandurile lui
aidoma unor duhuri de mare concentratie
ar putea goni din nou realitatea
in paduri in mistere sau in basme
totul redevenind cum, asa, nu vom afla niciodata.
|