de Mircea Barsila
Atatea femei
cultivand adulterul fara cainta si fara dorinta
tacutei electrolize a purificarii. Sunt nelinistite
si acerbe ca licuricii, se risipesc in lungi convorbiri
cu ingerii si himerele lor, in reverii si cele mai umile
obligatii cotidiene: batutul covoarelor, spalatul
si rastignirea, fara cruce, pe altarul Venerei.
Poate ca lipsa lor de masura nu-i decat urmarea
unor dureri prin care vor fi trecut si menadele,
un cutit infipt intre omoplatii dezolarii,
un refuz indelung chibzuit
in apararea frunzelor de artar ruginite,
in apararea unui anumit privilegiu al izgonirii
din rai. Iata-le asteptand intaia ninsoare cu schiurile
unei noi aventuri sub brat. Iata-le secerand balariile
si tot mai batranele nalbe din jurul bisericilor
pe care barbatii le-au cioplit in ele cu vinul. Iata-le
purtand pe o tipsie propriul meu cap: il duc pe rand,
imbracate toate la fel: in rochii vargate
in care se cred niste fumuri inaltandu-se, lenes,
la ceruri
din hornurile caselor cu marchiza de sticla.
|