de FRANCOIS VILLON
Stapan al meu si printe preatemut,
Lujer de crin, din rege zamislit,
François Villon, ce soarta l-a batut
Cu vanatai avane, crunt lovit,
Te roaga prin scrisoarea lui, smerit,
Sa-i dai un imprumut daca ai vrea;
La toate Curtile e gata a jura
Ca-ti da napoi, nu pierde-ncredintarea:
Nici pagubi, nici castig nu ai avea,
Nimic n-ai pierde, decat asteptarea.
De la alti printi lescaie n-a cerut,
Doar de la tine, robul tau, cel care
Din sase scuzi primiti cu imprumut,
Mai toti i-a cheltuit pentru mancare.
De-odata a-i plati, dupa onoare,
Usor si de indata se-mplineste;
In codrul din Patay ghinzi de gaseste
Si din castane implinind vanzarea,
La tanc, fara zabava te plateste;
Nimic n-ai pierde, decat asteptarea.
Ci de puteam sa-mi vand din sanatate
Unui lombard, ce-i lacom prin natura,
Lipsa de bani cum ma mana din spate,
Poate-ncercam si asta aventura.
N-am bani in san, nici punga la centura;
O, Doamne bun, iti spun mirarea toata,
Ca orice cruce-n cale mi se-arata,
De lemn ori piatra-i, asta mi-e onoarea;
De-ar fi s-o vaz pe cea adevarata,
Nimic n-ai pierde, decat asteptarea.
O, print de crin si plin de bunatate,
Ce greu mi-ar fi, vei intelege poate,
De nu mi s-ar plini acum rugarea.
Asculta, rogu-te, m-ajuta si socoate:
Nimic n-ai pierde, decat asteptarea.
|