de Mihai Octavian Ioana
Sunt atat de singur incat te imaginez
intr-o rochie simpla deasupra oceanului
Indeajuns de visatoare ca sa nu mai fie nevoie sa vezi.
Tu vei sta dreapta intre multele raze
pana cand n-o sa mai fie zi
Si te vei lasa o data cu intunericul pe case.
O, satele acelea de pescari
se vor trezi in zori ca dupa o ploaie de vara
Si vor aduna de sub stresini privirile ochilor tai
albastri si mari.
Ce daruri! Sunt semnele dinaintea furtunii!
vor spune si vor pleca plini de fericire in larg
Tarand dupa barci nisetrii ucisi si morunii.
Sunt singur si ma gandesc la camera ta
la luminile pe care le-ai stins de curand incat
intunericul
Iti mai pastreaza forma sau macar o farama din ea.
|