de FRANCOIS VILLON
Fortuna mi-au pus carturarii nume,
Iar tu, François, strigi ca sunt rea si cruda,
Ce nu esti om cu fala si renume.
Mai buni ca tine-n vararii asuda
Si sparg in ocne pietrele cu truda.
Te plangi, cu toata viata de rusine?
Nu esti tu singurul, si nici nu se cuvine;
Priveste-mi faptele de-odinioara bine,
Ce multi viteji s-au prapadit prin mine;
Pe langa ei, stiu, esti un biet poltron.
Stai linistit si vorba ti-o atine.
Sa te-nvoiesti cu ce ti-am dat, Villon!
Pe marii regi imi casunase mie
In vremurile vechi, de altadat .
Priam muri cu-ntreaga lui armie,
Cetate, turn si zid nu l-au scapat;
Lui Hanibal, ce soarta i s-a dat?
In Cartagina moartea l-a invins,
Pe Scipio, asisderi l-a cuprins;
Senatului pe Cezar l-am vandut;
Pompei in Eghipet a fost pierdut;
Intr-un vartej pe mari pieri Iason;
Prin foc poporul Romei l-am trecut.
Sa te-nvoiesti cu ce ti-am dat, Villon!
Iar Alexandru, care-atat s-a razboit,
Tanjind spre stelele Pleiadelor, si el
De mana mea pieri: l-am otravit.
Regele Alfazar cazu peste drapel
Pe campul de bataie. In ast fel
Mi-s faptele si-asemeni vor urma,
Caci n-am la nimeni socoteli a da.
Pe Holofrenes, idolatru blestemat,
Iudita l-a strapuns, dormind in pat,
In cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon?
Pe cand fugea, de par l-am spanzurat.
Sa te-nvoietti cu ce ti-am dat, Villon!
François, de-aceea sa asculti ce-am zis:
Socoata de n-as da la Domnu-n Paradis,
Te-as fi tras ca pe-o zdreanta prin darmon,
Si pentru un pacat, zece-as fi scris.
Sa te-nvoiesti cu ce ti-am dat, Villon!
|