de Nicolae Popa
Patru ionatane de Iablanita
pentru Gabriel Marineasa
As fi venit sa te vad, principesa, a zis uica Patru,
si vocea mea doar tu sa o crestezi
dar mi-a fost frica de dambul pamantiu
care poate sa fie si cel mai subtire omor al meu
fiindca in lume nimeni nu a nascut pe nimeni
incat sanul fecioarei sa aiba sentimentul
ca locuieste in ceruri
precum iadul care trage dupa sine pe celalalt iad
Si clabatul lui uica Patru se lumineaza
ca si cum Tatal nostru ar fi sapat un sant
in alt Tatal nostru
Caci a avut si aerul o prietena care stia atatea
lucruri esentiale
despre facerea apelor
si atunci verdeturile au inceput sa plece singure
din gradini
Dar ca intotdeauna cand iti vine sa dai cu piciorul
in cate-o pana de cocostarc
maresalul a hotarat ca dambul pamantiu
sa se imbolnaveasca de tifos
si atunci ceilalti l-au scuipat si ca intr-un caine
au vrut sa loveasca in el cu barosul
Insa nu au lovit, principesa
iar globulele noastre s-au oprit din amor
asteptand sa mai treci pe la noi
chiar si numai pentru a ne umple gura cu cele o suta de
carpe
ale nostalgiei din debara
|