de ADRIAN DERLEA
recunostinta acestui perete din fata
pe care mi-am sprijinit ochii goi in atatea nopti albe
cand simteam lumea trecand pe dupa el
ca o aripa ranita de cioara batrana
n-am incercat niciodata sa o strig
niciodata nu i-am simtit nevoia in partea mea
de perete
si asa am putut sa imi vindec gandurile
de cuvinte bolnave
si de iluzii pe care altfel poate ca le-as fi indraznit
slava acestui perete fiindca el
m-a aparat intotdeauna de necuratenie
cum mi-aduc inca uneori aminte ca mama
imi spala trupul de prunc intr-un vas cu smaltul
plesnit
|