de Nora Vasilescu
Mesterul meu de vorbe se oglindeste-n sina.
Nici nu mai da repere, nici nu mai are vina;
pandeste doar abcese, le sfarma intre colti,
inchide ochii rosii, si ne viseaza bonti;
il sperie latratul si coaja care creste
hranita cu racoare, acoperind ferestre;
isi scrie doar povestea pe pieliti cu rugina
rasa din scrobul moale al orei de rutina.
Mesterul meu de vorbe lipseste dintre morti
lasandu-si spaima paza sa ne deschida porti,
sa ne numere-n palme de nou-nascute creste
si sa-i intoarca ochii celui ce se fereste.
|