IN LUMEA DREPTATII

noroc ca erau pe o masa albumuri de fotografii si de carti postale
ilustrate, pe care Andrei puse mana, ca sa faca si el ceva.
Era adancit in rasfoirea lor, cand din odaia cu pian se auzi altceva
decat obisnuitele valsuri. Dupa o clipa de gandire, isi aduse aminte
ca e Mondschein-Sonnate a lui Beethoven, o bucata pe care o canta si
el la vioara.
Lasand albumurile, se strecura pana la usa odaii. Canta o fata
imbracata intr-o rochie modesta, cenusie, care i se parea ca-i e cunos-
cuta. Se intreba cu nedumerire: unde a mai vazut el acel chip, a carui
frumusete nu sta numai in fragezimea tineretii, dar mai ales in distinc-
tiune: o frunte bombata sub care straluceau ochi negri, sclipitori de
inteligenta, iar in parul negru pieptanat in sus, o vita de par alb, ca
un buchet de iasomie!
In vremea asta domnisoarele radeau de glumele unui ofiter; in
odaia de alaturi se iscase o cearta la o masa.
— Fugi, domnule, d-aici, se auzea strigand vocea colonelului, joci
ca o mazeta. O joci de patruzeci de ani si tot n-ai invatat-o. Apoi cand
ma vezi ca-ti lepad pica de-un ceas
Lumea radea cu hohote.
Fata care canta la pian, cu insusirea pe care o au femeile de a vedea
fara sa priveasca, observase pe tanarul cu ochelari, care sta in pervazul
usii de alaturi si singur asculta cu sfintenie ce canta ea.
“Unde am mai vazut eu figura asta?” se framinta Andrei si, simtind
pe cineva care se apropiase de dansul, se intoarse.
Era Antonescu, noul director al gimnaziului, cu care facuse cunos-
tinta cateva zile mai inainte pe ulita.
— Era sa va intreb cine e domnisoara care canta la pian, dar
banuiesc ca nu stiti, ca sunteti venit mai de curand decat mine.
— Ba stiu, raspunse directorul. E domnisoara Murgu, sora nevesti-
mii.
— Asa!? Ce bine canta la pian domnisoara Murgu
Deodata i se facu lumina in minte si incepu sa rada.
— A, domnule Antonescu, sa vezi ce lucru ciudat mi se intampla.

De aproape un sfert de ora ma chinuiesc sa-mi aduc aminte de unde
cunosc pe domnisoara si acum imi reamintesc.
— De unde?
— Acum doi ani, in vacanta mare, am fost in treacat vreo trei zile
la Govora. Intr-o seara s-a dat o reprezentatie in folosul cantinelor
scolare. Nu e asa ca printre alte domnisoare a cantat si domnisoara
Murgu?
— Asa e.
— Pastrez si acum afisul cu o insemnare de cat de bine a cantat
domnisoara, mi se pare, Elena Murgu.
— Asta e nostim, zise Antonescu zambind. Sa i-o spunem.
— A, ba nu.
— Ba da, cum o ispravi.
Se asezara pe canapea si urmara pe soptite convorbirea, din care
Andrei afla ca doamna Antonescu a ramas acasa, nefiind tocmai bine;
ca Antonescu, din pricina aerului Giurgiului, care nu-i pria, a obtinut
sa fie mutat aci, in oraselul acesta de munte; ca, macar ca nu era venit
decat de doua luni, simtea o mare imbunatatire in sanatate; ca Elena
ii era cumnata si fiica tot intr-o vreme, deoarece ei o crescusera,
fiindca-i murisera parintii cand era abia de sase ani; iar Antonescu afla
ca nici Andrei n-are parinti, ca e si el numai de sase luni in oras.
In vremea asta fata sfarsise si, intorcandu-se, ii privea.
Directorul se scula si luand pe Andrei de mana il duse la dansa.
— Eleno, da-mi voie sa-ti prezint pe domnul Andrei Rizescu,
judecator de sedinta la tribunal si absolvent al Conservatorului la
vioara.
Apoi istorisi, cu toate impotrivirile lui Andrei, chestiunea afisului
de la Govora.
— Admirabila e sonata asta, domnisoara, zise Andrei, ca sa schimbe
vorba. Nu stiu daca ati auzit-o vreodata la pian si vioara.
— Nu.
— O stii la vioara? intreba directorul.
— Da.

Gazda, doamna Vineanu, care auzi in treacat cuvintele din urma,
veni sa staruiasca de Andrei sa-si aduca vioara.
— Te rog frumos, domnule Rizescu. Sunt trei pasi pana la dumnea-
ta.
— Alta data da, asta-seara insa nu.
— Ma insotesc si eu la rugaciunea doamnei Vineanu, starui Elena
Murgu. Sunt aci, va pot acompania la pian.
Ii suna vocea mai dulce decat pianul de care sta rezemata, si
privirea ei zambitoare ucidea orice putere de impotrivire.
Dupa o clipa de codire se inclina:
— Fie.
Atunci fata facu un pas catre dansul si-i zise, privindu-l drept in
ochi:
— Daca nu v-ar pricinui prea multa cautare, v-as ruga sa aduceti
si afisul.
— O! asta nu, raspunse el indreptandu-se spre iesire.
Totusi l-a adus. Citise in graba acasa insemnarea facuta pe el si
vazuse ca nu era nimic de ascuns; deci, inainte de a incepe sa cante,
il scoase din buzunar si-l intinse fetei, care citi cu obrajii infloriti,
desigur din pricina rasfrangerii culorii afisului:
“Eram in picioare langa scena. Cea din urma care a cantat a fost
domnisoara Elena Murgu, imbracata simplu intr-o rochie civita, o fata
palida la fata, cu ochii vii si cu o vita de par alb pe frunte. Nu stiu ce
mi-a dat de la inceput incredintarea ca, daca va canta si aceasta
domnisoara, va canta bine. O parte din public se pregatea sa plece,
satul de atata muzica. Dar de la primele acorduri a robit toata sala,
iar cand a terminat, cu drept cuvant i s-au facut ovatii.”
Dupa ce Andrei intocmi afisul cu ingrijire si-l vari in buzunar, incep
sa cante, si canta amandoi atat de bine si puterea muzicii e atat de
mare, incat capetele se intorc, vorbele inceteaza, pana si jocul de carti
se opreste, toti se inghesuiesc in cadrul usilor, iar cand sfarsesc, lumea
izbucneste in aplauze:
— Admirabil!

— Domnule Rizescu, nu te mai primesc fara vioara, zise gazda
Si acum, intors acasa, Andrei se gandeste ce rau i-ar fi parut sa
nu se fi dus la sindrofia lui Vineanu. Un bine nespus ii umple inima.
Isi ia vioara si canta de unul singur, pe cand in minte ii flutura doi ochi
negri, sub o frunte mare, cu o vita de par alb, ca un buchet de iasomie
*
O pornise de jos Andrei Rizescu. Era fiul dascalului Rizea de la
biserica Sfantului Gheorghe din Pitesti, om sarac, fara alta avere decat
venitul a trei pogoane din pamantul parohiei. Ajutat la cheltuieli de
boierul Marescu, ctitorul bisericii, Andrei a invatat alaturi de baiatul
Marescului; dar pe cand feciorul boierului isi trecea clasele cu propteli,
baiatul dascalului iesea printre cei dintai.
La sfarsirea liceului s-ar fi inscris la alta facultate decat la Drept,
daca nu ar fi fost staruintele batranului Marescu, care vroia sa-si aiba
copilul alaturi cu Andrei, a carui sarguinta si cumintenie puteau sa-i
fie un indemn. Pe langa Facultatea de Drept, Andrei mai facea si pe
cea de Filozofie si mai urma si Conservatorul la vioara, talent pe care-l
mostenise de la tata-sau, ca si dascalul Rizea canta la vioara. Si iarasi,
pe cand Andrei ducea o viata asezata, necunoscand alte petreceri decat
cititul, vioara, lungile plimbari imprejurul Bucurestiului si regulatele
partide de sah cu Klein, un coleg de conservator, care-l invatase acest
joc, socotindu-se vinovat si stricat dupa o seara petrecuta prea tarziu
la berarie in discutii — tanarul Marescu isi cheltuia viata in cafenele
si in petreceri desfranate.
Dupa ce si-a luat licenta, pe cand Marescu pleca la Paris pentru
doctorat, Andrei capata, cu sprijinul boierului, un post de substitut la
Teleorman. Trecusera doi ani de la intrarea lui in magistratura, cand
s-au intamplat nenorocirile care au sfaramat deodata toate legaturile
de recunostinta ce-l legau de neamul Marestilor.
Andrei avea o sora, Ana, care mergea in casa boierului de ajuta la
cusut doamnei si domnisoarei Marescu. Aceasta sora, nespus de draga

lui Andrei, a fost sedusa de tanarul Marescu, intors in vacanta de la
Paris.
Rusinea ce fata facuse tatalui si fratelui sau a ispasit-o prin chinurile
in care s-a sfarsit, otravindu-se. Peste cateva luni s-a rapus si dascalul
Rizea, iar Andrei a ramas singur pe lume.
De atunci, fara sprijinul nimanui, numai prin purtarea lui buna si
prin munca lui — cateva studii insemnate, publicate in reviste juridice,
atrasesera luarea-aminte a lumii judecatoresti — inaintase incet, din
treapta in treapta, ajungand in timp de sase ani judecator de sedinta
aci, in acest oras. Colegii lui ii gaseau trei cusururi: ziceau ca este
zgarcit, ursuz si mandru; dar n-aveau dreptate. Zgarcit ii ziceau pentru
ca nu-si risipea banii la carti, dar ar fi de cercetat si de numarat cati
magistrati cinstiti, fara nici o alta stare, au putut, ca Andrei, cu
economii din leafa, sa-si faca o biblioteca frumusica, sa calatoreasca
o data pana la Roma si sa aiba si doua mii de lei pusi deoparte. Mandru
si ursuz ii ziceau pentru ca nu-i placeau chefurile si nu da ghes cu
dragostea nimanui, nu prea se ducea in lume; dar asta tinea si de
miopia lui, care-l facea sfios; iar daca aveau nitica dreptate cand ziceau
ca “fulgera la Cornul caprei cand o rade Rizescu”, tot atat e de adevarat
ca nu l-au vazut niciodata necajit, nici nu l-au auzit vorbind altfel decat
cu nepasare mersul starilor sufletesti ale oamenilor, fara sa vrei, pe
nesimtite, te simti impins spre mahnire si spre mizantropie, vazand
zilnic pe oameni sub acelasi unghi al sfasierilor si intremancarilor
pentru un peticel de interes.
Asa cum era, in scurta vreme de cand era in acest oras, placuse
multora si nu erau putini acei care, avand o fiica, o sora sau alta ruda
de maritat, ar fi primit cu bucurie s-o dea dupa dansul. Se poate, prin
urmare, intelege usor ce valva a starnit in acest orasel, in care orice
casatorie era un eveniment, vestea ca Rizescu o sa se casatoreasca cu
cumnata directorului gimnaziului. Auzi dumneata, sa ia fata straina,
abia venita, fara un ban de zestre, cand, slava Domnului, erau in oras
atatea fete frumoase, binecrescute si cu stare.
Lucrurile s-au intamplat in chipul cel mai firesc.

In duminica urmatoare sindrofiei de la Vineanu, Andrei se dusese
la Antonescu.
Directorul locuia chiar in localul gimnaziului, avand pe seama lui
trei odai jos, in aripa dreapta a cladirii. Intr-o alta casa, unde venea
sa faca intaia vizita, ar fi stat cel mult zece minute, cu manusile in
maini, nemiscat pe scaunul pe care ar fi apucat sa se aseze; dar aci,
atitudinea prietenoasa si lipsita de eticheta a lui Antonescu il facuse
sa stea mai bine de un ceas.
Cand a intrat, sotia si cumnata directorului nu erau in odaie. Il
primise el, intr-o hainuta de casa, patata si arsa in mai multe locuri
de fel de fel de acide, si intaia vorba i-a fost:
— Ma rog, tii la eticheta? sa ma duc sa-mi schimb haina
— Te rog, nu te deranja, raspunse Andrei zambind. Iar dupa ce
venisera cucoanele si dupa ce l-a infatisat nevesti-si, il intrebase daca
se grabeste, si fata cu raspunsul negativ al lui Andrei:
— Apoi scoate-ti manusile. Ma rog, nu te las asa cu una, cu doua:
mi-ai spus deunazi ca nu cunosti gimnaziul si vreau sa ti-l arat in
amanuntimi.
Si au mers cu totii sa vada localul gimnaziului. Era in adevar vrednic
de vazut: sali de studiu curate, mari si luminoase, sala de desen, sala
de gimnastica, o biblioteca cum nu s-ar fi asteptat Andrei sa gaseasca
intr-un orasel atat de mic; si in sfarsit, pastrat pentru la urma, labora-
torul de fizica si chimie, specialitatea lui Antonescu, alaturi cu un
amfiteatru incapator.
La fiecare exclamatie de admiratie a lui Andrei, directorul se
intorcea catre fata si o intreba:
— Sa-i spunem aci? si raspundea tot el: Nu, lasa la urma.
Antonescu era un om de vreo patruzeci si cinci de ani, blond, slabut,
chel ca sticla, vioi ca o vrabie; porecla de “Neamtul”, pe care o purta
din scoala, i se cuvenea si pentru infatisarea lui, si pentru ca in adevar
era german dupa mama; iar aplecarea lui pentru stiintele naturale o
mostenise de la bunicul sau matern, raposatul Maller, farmacistul.
— Uite ce am combinat noi, domnule Rizescu, zise el, dupa ce se

intoarsera in odaia de primire dar cum sa incep, ca trebuie o
introducere?
— Lasa mai tarziu, Alexandre, zise nevasta-sa.
— A, nu! Nu ma stii pe mine? Eu cand am ceva de spus, trebuie
sa-l spun indata, ca ma supara, parca mi-ar umbla un fir de par pe
limba. Uite ce e.
Si incepu sa explice cum ii lipseau din laborator multe lucruri
esentiale, care trebuiau neaparat cumparate; ca de la minister era gata
de capatat suma trebuincioasa, ca judetul, vorbise cu prefectul, n-avea
fonduri.
Atunci ce s-a gandit? Asa e ca Elena canta bine la pian?
— O, foarte bine!
— Eleno, asa e ca domnul Rizescu canta bine la vioara?
— Mai mult decat bine, raspunse fata.
Atunci era foarte simplu: s-a gandit ca ar putea organiza in amfi-
teatrul gimnaziului un concert — era destul de incapator amfiteatrul
— si s-ar putea scoate o suma destul de frumusica; si parandu-i-se ca
vede o miscare de protestare a lui Andrei:
— Mai intai, n-o sa ai de cantat toata seara, ca o sa mai fie si alte
bucati; baietii o sa cante in cor, altii o sa declame, altii o sa mai faca
scrima. Ma rog, de toate. Sa nu zici nu, domnule Rizescu. In orice caz,
lasa-ma sa mai trag nadejde doua-trei zile. Ce e azi? Duminica? Uite,
iti acordam trei zile de gandire: luni, marti si miercuri, cand te rugam
sa fii sa pranzesti cu noi. Daca primesti, vii miercuri cu vioara, daca
nu, vii fara vioara.
Asa e ca va sa fie cineva afara din cale de ursuz ca sa nu se simta
atras catre niste oameni asa de deschisi la inima?
Miercuri seara se dusese cu vioara. Dupa-masa venise si doctorul
Georgescu, un coleg de scoala al directorului, cu nevasta-sa, si petre-
cusera o seara minunata, facand muzica cu Elena si discutand impre-
una cu doctorul planurile de reforme pe care vroia sa le introduca
Antonescu in cursurile lui.
De atunci, pe masura ce trecuse vremea, se incredintase ce oameni

de isprava erau Antonestii. La fiecare reintalnire gasise noi cuvinte sa-i
fie dragi si sa se apropie de dansii. El, un om destept, harnic, invatat
nu numai in ramura stiintelor naturale, dar pe care-l interesa orice
fel de cunostinte; Matilda, nevasta-sa, o femeie buna si simpla care
inspira de la intaia vedere o trainica simpatie. Nu era frumoasa, dar
avea o blandete care te fermeca. Toate treburile casei le facea fara nici
un ropot, fara cea mai mica tevatura. Cu rost la toate, cu spor la munca,
miscarile aduceau aminte sprinteneala nezgomotoasa a unei furnici.
Cu drept cuvant zicea directorul despre ea ca el n-are in tot laboratorul
de fizica un aparat mai precis decat nevasta-sa. Elena, pe langa
insusirile sora-si, care-i slujise de mama (ii zicea Mama Tilda), avea
inteligenta mai vie, era mai zglobie, era frumoasa si avea mare talent
la pian. Catestrei aveau in comun simplitatea, naturaletea, lipsa de
supraveghere de tine insuti si de dorinta de a produce efect, insusirile
greu de lamurit pe care le au mai ades nemtii decat romanii, insusiri
care sparg gheata si te imbie la intimitate si la prietenie de la intaia
intalnire.
Om singur pe lume, mancand pe la birturi, traind intr-o odaita rece
de singuratate, la usa careia cand se intorcea nu era nimeni sa-l
intampine cu un zambet ori cu o vorba buna, e lesne de inteles ce
inraurire a avut asupra gandurilor si hotararilor lui Andrei fericirea
casnica aflata in casa Antonestilor. Citiri impreuna, discutii interesante,
muzica, pana si sahul de odinioara, ca si Antonescu juca sah, si toate
astea sub lumina unor ochi zambitori, a caror pereche n-o intalnise
inca in viata — i se parea ca dupa o lunga ratacire printr-o negura
umeda si rece a sosit intr-o locuinta curata, calda si imbalsamata.
Gandurile mohorate despre zadarnicia straduintelor omenesti, indo-
ielile nelinistitoare despre rostul lumii, care-l framantasera atatea nopti
fara de somn, in pustietatea odaitei lui de om stingher, se risipeau acum
ca valurile de ceata la razele soarelui. Viata dusa de el pana atunci il
facuse sa ajunga pana la varsta de ani cu inima adapostita de
simtirea ce acum i-o cucerea cu furie, parca vroia sa-si recastige
intarzierea. Ce alta infatisare capatau toate cate pana acum i se

parusera fara insemnatate Si dupa lungi certuri cu sine insusi, dupa
lungi sovairi, cand din fericirea fara de nume pe care o simtea alaturi
de fata si din nelinistea dureroasa care-l rodea departe de ea, cand
din taierea rasuflarii pe care i-o pricinuia numai gandul ca s-ar putea
sa n-o mai vada, s-a incredintat ca fara dansa nu se mai poate — a
cerut-o lui Antonescu.
*
Dnei Adina capitan Gh. Nicolau
Giurgiu
Nu ti-e rusine, Adino draga, sa raspunzi cu o pagina la scrisorile
mele de sase si de opt pagini? Vroiam sa-mi razbun si sa nu-ti scriu
decat un rand: “Sunt bine merci; sper ca si voi idem”, si sa iscalesc;
dar nu pot. Eu nu sunt ca tine, la un loc cu toate prietenele copilariei
noastre, avand cui spune atatea cate as avea de spus; eu n-am aici decat
pe Mama Tilda, dar cu ea nu pot vorbi acum cum as vorbi cu tine. Ce
n-as da sa te pot avea aici macar o zi
Am primit fotografia baietelului tau. Numaidecat am poruncit la
un tamplar o rama pe care s-o pirogravez (am gasit un model cu
caltunasi de toata frumusetea) si o s-o asez intr-un loc de unde s-o
privesc toata vremea. Ce dragut e! Ca o sa am tot baiat si eu nici nu
ma indoiesc. Prea o dorim din adancul inimii si Andrei si eu, prea ne-
am obicinuit cu ideea asta, pentru ca Dumnezeu sa nu ne implineasca
dorinta. Si Mama Tilda tot asa crede — la toate cate lucreaza pentru
copil le-a pus panglici albastre.
Numai daca ar fi frumos ca al tau. Andrei a sarutat fotografia de
zece ori, mangaind-o: “Feciorasul tatei, fecioras“. Gandul c-o sa aiba
si el un fecioras il innebuneste de bucurie. A! daca ai sti ce bun, ce
plin de atentii e pentru mine Andrei, asa de bun incat i-am spus ca
daca o vrea sa-si rasfete copilul cum ma rasfata pe mine, il iau de sub
cresterea lui (!!). Sa ne auzi planuri ce facem; sa vezi pe Andrei cum

isi noteaza fiecare cusur si cum discutam mijloacele prin care le-am
putea infrange la copil. Am ras ieri de ne-am prapadit; ma rog, era sa
ne certam, pentru ca eu ziceam ca o sa-l pui la pian de la trei ani, si
Andrei zicea ca nu, ca e prea devreme.
Sunt fericita, Adino draga, asa de fericita incat parca ma cuprinde
o grija. As vrea sa se impietreasca lumea asa cum e acum, sa ramai
totdeauna sub iubirea mangaietoare si ocrotitoare a lui Andrei Nu
e frumos ca barbatul tau Andrei, are insa o privire buna si un timbru
de voce grozav de duios, intre bas si bariton. Unele cuvinte spuse de
el imi plac la nebunie, parca vibreaza inima in mine cand le aud:
“marmura, bravura“.
Parca ti-am scris ca avem o casuta mica si draguta ca un pahar,
asezata in mijlocul unei curti pline de flori. Proprietarul, care sade in
fundul curtii in doua odaite, un pensionar batran, nenea Mache, cum
ii zice toata lumea, e un grozav iubitor si de flori si de pasari.
Am facut aici cunostinta unui coleg de scoala al lui nenea Alexan-
dru, un doctor — Georgescu, a carui nevasta seamana leit cu Victoria
Nanu, dar nitel mai in varsta. Sunt amandoi oameni foarte buni si care
au prins mare dragoste de noi. Am primit de la ei mai multe daruri de
nunta. Duminica trecuta am petrecut la via lor; o pozitie incantatoare,
din pridvorul casei lor se vede tot orasul. Nici nu mai incerc sa-ti
descriu frumusetea de rai a viei. Parca n-am vazut de cand sunt asa
nuci uriasi si umbrosi, nici fan atat de plin de flori si de miresme. Ne-
am intors seara acasa tarziu pe luna, cu sufletul imbalsamat de fericire.
Zici ca te duci la Campulung in iulie. Poti sa intelegi cata placere
mi-ar face sa putem veni si noi; dar nici nu vreau sa ma gandesc la
fericirea asta. Noi nu putem veni, atat din pricina pozitiei mele, cat si
din alta privinta. Andrei si-a cheltuit cu instalarea noastra tot ce-a pus
deoparte si tocmai acum vin cheltuieli serioase. Voi insa dar nu, ar
fi prea frumos si bine. In orice caz, daca s-ar intampla sa veniti, te rog
sa ma instiintezi. Sosirea voastra fara de veste mi-ar putea face rau
de bucurie.
Macar ca in ropotul examenului, nenea Alexandru mi-a spus sa nu

uit sa va scriu salutari din parte-i. Din partea mea salutari dlui Nicolau;
iar pe tine te imbratisez cu drag si cu dor ca pe o sora.
Elena Rizescu
P.S. Uituca ce sunt! Saruta pe baietel de sute de ori, pentru Andrei
si pentru mine.
*
Oricine trecea ziua prin dreptul caselor lui Matache Petrescu, in
care acum locuieste Andrei Rizescu, se oprea sa admire gradinita. Cum
imprejmuirea de la ulita e de plasa de sarma, se poate vedea tot:
cararile batatorite cu nisip galben, netezit ca-n palma, fara zare de
buruiana, iarba tunsa cu masina, rondurile de flori asezate si alese
dupa culori, bete de trandafiri vopsite verde, cu basici de sticla in varf;
la umbra unui ienupar un arap de ipsos cu joben galben, haina rosie
si pantaloni albastri, care, picior peste picior si cu tigara in gura, sade
citindu-si gazeta; dincolo tolanit pe iarba intr-o rana, un pitic barbos
care zambeste trecatorilor; imprejmuirea din dreapta si din stanga
imbracate pana sus in iedera; intr-o parte bolta de vita, iar in mijlocul
gradinii, simpla, dar curata, casuta.
Ce alta treaba are Mache Petrescu, vaduv, acum de zece ani pensio-
nar, decat sa ingrijeasca toata ziua de flori si de pasari? In dosul casei
inchiriata lui Rizescu, e alta casuta cu doua odai si bucatarie, care nu
se vede de la drum si in care locuieste el; tot acolo e si curtea pasarilor.
Cei care au intrat pana acolo au putut vedea gaini cu adevarat vrednice
de vazut: Paduane motate de nu li se mai vad nici ochii, nici ciocul,
incaltate de de-abia se pot misca; gaini de Cochinchina uriase; gaini
de Bramaputra cu urechi mari, care le atarna ca niste cercei de
margean; gaini de Iocohama in cozile carora stralucesc toate culorile
curcubeului si ale pietrelor scumpe.
Din zorii zilei pana-n noapte, batranul, cu o palarie cu margini mari
infundata pana la ochi si vesnic cu un tartan cenusiu pe umeri, nu sta

o clipa, umbla de colo pana colo; ici are de plivit o buruiana, dincolo
are de tuns o ramura, intr-alta parte de semanat ori de presadit o
floare.
Dupa patruzeci de ani de slujba la tribunal, unde treptat-treptat
de la practicant in arhiva ajunsese grefier, acum zece ani, cand se
retrasese la pensie, si-a cladit cascioara pe care o da cu chirie si traia
cu florile si cu gainile, ajutat la treburile casei de o matusa mai batrana
decat dansul.
Porecla de “inima rea” i s-a nascocit de lume, nu atat in intelesul
de om rau ori hain, cat in intelesul de om amarat si iubitor de singu-
ratate
De cand s-au mutat Rizestii aci, trecatorii se opresc si seara in
dreptul caselor, ca sa asculte o clipa valurile de armonie care ies pe
ferestre. Preajma e asa de tacuta in oras, incat din ulita se aude numai
pianul, vioara si violoncelul, dar se aude deslusit si un glas de om care
zice din cand in cand: “No, no, no! da capo, più sostenuto”.
E glasul capitanului Caselli, seful muzicii regimentului, care canta
cu violoncelul si conduce.
Cu ast Caselli au facut cunostinta Rizestii curand dupa mutarea lor
in casele lui Mache Petrescu.
Intr-o seara cantau impreuna o melodie de Rubinstein.
Cand au sfarsit, au pornit din dreptul ferestrei niste aplauze
puternice si un glas de om striga: “Bravo! bravissimo! mio compli-
mento!”
Era Caselli, care intrase in gradina si se furisase in varful degetelor
pana sub fereastra.
Antonescu si doctorul Georgescu, care-l cunosteau din vedere, il
poftisera inauntru.
N-avea cuvinte italianul sa-si exprime mirarea si multumirea pe
care i le starnea descoperirea in oras a unei case unde se facea muzica.
Si, intr-o limba italiano-francezo-romana, nu tacuse timp de un ceas,
varsandu-si tot necazul si tot dispretul impotriva orasenilor, care au
atat sentiment muzical cat teaca sabiei lui, in care batea cu pumnul

in semn de demonstrare, si impotriva colonelului regimentului: “una
bruta, ve dico!”
A! ce alte vremuri apucase el, cand comanda regimentul colonelul
Opran Gagisti platiti bine, orchestra cu care organizase auditii
muzicale la clubul militar, proiecte de cumparare de instrumente
perfectionate, saxofoane, si de-a infiinta o muzica cum n-a existat inca
in tara, cand, “una bona mattina, erac!”, colonelul Opran mutat, si-n
locul lui un om un om care concediaza gagistii, un om caruia nu-i
trebuie muzica, ci fanfara, care sa stie, acolo, un cadril, un vals “una
bruta, ve dico!”
Dar atunci pentru ce se platea de judet si de comuna subventie
muzicii? Erau prosti ca i-o dadeau.
Si ridicandu-si mainile spre cer, se mira: “Cristo!” cum de nu
intelegea lumea ca intr-un orasel mic ca asta, lipsit de teatru, lipsit de
muzee, lipsit de cor in biserici, lipsit de toate, singurul mijloc de a
scoate pe oameni din lancezeala, din trivialitatea vietii de toate zilele
era infiintarea unei muzici bune! Dar nu intelegeau ei ce important
rol are in educatia unui om muzica si cum il imbuneaza? Iata aici un
exemplu: in ce casa ar fi indraznit el sa intre asa fara sa cunoasca pe
nimeni? Aici a intrat pentru ca e o vorba, unde se canta, nu te sfii,
intra, ca sunt oameni buni. “Meloterapia, signor dottore, nu asa?” Dar
cu cine sa se inteleaga? Si cu un ton de desavarsita deznadejde: “A!
Colonel Opran! da quando a plecat, ze suis oun homme perdou”.
De aceea n-avea cuvinte sa-si exprime mirarea si multumirea,
auzindu-i cantand asa de bine. Si el canta cu violoncelul si, daca voiau,
puteau organiza trio frumoase A doua zi isi adusese instrumentul si
d-atunci cel putin de doua ori pe saptamana venea regulat dupa-masa.
Rizestii il primeau cu drag pentru mai multe cuvinte. Mai intai
canta perfect si sub conducerea lui faceau progrese vadite; apoi
doctorul Georgescu zisese intr-un rand ca indeletnicirile mumei din
timpul sarcinii se mostenesc de copil, si in sfarsit, atat Andrei, cat si
Antonescu si doctorul simteau deslusit ce bine le facea aseasta cura

de muzica, cum ii lecuia de oboseala si de supararea muncii de peste
zi.
Mai vartos simtea aceasta binefacere Andrei, care se intorcea ades
acasa istovit si cu inima plina de o sila pe care i-o faceau atat cele sase
ceasuri de munca neintrerupta, cat si zilnicele lui neintelegeri cu
presedintele tribunalului.
Era ast presedinte, Nicolae Zarnescu, o fire ciudata. Fiul unui
negustor din Ploiesti, odinioara foarte bogat, in urma scapatat, ajun-
sese judecator de sedinta in orasul sau natal. Perspectiva marii averi
ce urma sa mosteneasca de la tatal sau facuse pe un ministru de Justitie
de pe vremuri sa-i dea in casatorie o nepoata de vara din Ploiesti.
Micsorimea zestrei ce aducea fata se compensa cu sansele de inaintare
pe care le oferea inrudirea si nasia ministrului dreptatii. Inlocuit
curand dupa aceea, la schimbarea guvernului, incercase timp de un
an, fara izbanda, sa practice avocatura in Ploiesti. Atunci s-a intamplat
falimentul tatalui sau, care a inghitit toata averea, din care n-a scapat
decat o mosioara de o suta de pogoane la Valeni, unde s-au retras si
fostul negustor, si fostul magistrat. Un an in urma tatal murise, iar
Nicolae Zarnescu, urmand sa fie inscris de forma in baroul de Prahova,
isi vedea acum de mica lui gospodarie: livezi de pruni, faneata si un
petic de vie. Pledand o data pe luna la judecatoria din Valeni si la un
an o data un proces la tribunalul din Ploiesti, inconjurat de stima
concetatenilor, in ochii carora calitatea lui de fost magistrat si rudenia
ministrului erau titluri insemnate, urmase timp de opt ani o viata
tihnita, care-i pria de minune.
Si desavarsita i-ar fi fost fericirea, cu preocuparile sanatoase si
neobositoare ale micii lor gospodarii, in mijlocul naturii care-l cucerea
necontenit, departe de framantarile mintii pentru care nu-si simtea
nici o chemare, daca dorul vietii de oras, de care se ofilea nevasta-sa,
nu ar fi pus in casnicia lor samanta unei neintelegeri care crestea si se
intindea mereu ca o buruiana rea.
Opt ani de-a randul, cu prilejul Sfantului Gheorghe, cantarul

negustorului mai de seama din localitate aratase ca sporul de sanatate
al sotului era egal cu scaderea sanatatii sotiei.
Revenirea atat de dorita la minister a unchiului a pus capat raului
lor trai. Rugaciunile staruitoare, lacrimile, ingenuncherile si amenin-
tarile ei cu sinuciderea pe de o parte; statornicia sentimentelor lui
politice si chipul in care fusese inlocuit si care facea dintr-insul un fel
de victima politica pe de alta — au fost cuvinte destul de puternice,
pentru ca unchiul sa-l numeasca presedinte, in locul ramas vacant
printr-o moarte sosita parca intr-adins.
Bucuria sotiei ca pleca din satul in care-si ingropase cei mai frumosi
ani ai tineretii nu se putea masura decat cu parerea de rau cu care se
smulgea el din locul unde gustase dulceata odihnei si a consideratiunii
ieftine. A! in primele vremi, ce greu apasa pe grumazul dezobisnuit
al bietului om jugul slujbei si al vietii ceremonioase si complicate la
care-l indatora situatia sa de cel mai inalt magistrat al judetului. Adio
viata simpla si ticnita de odinioara, care nu cerea nici o framantare
de creier, nici o supraveghere de sine; adio plimbarile in fanul plin de
miresme al livezilor de la Valeni si dulceata celor doua ceasuri de somn
dupa dejun in cerdacul cu perdele de iedera si de zorele — adio
libertatea!
Acum, cu mancarea in gura era silit sa dea fuga la tribunal, si, cu
riscul unui atac de dambla la grosimea si la scurtimea gatului sau,
trebuia sa seaza ceasuri intregi nemiscat, sa asculte teorii de drept si
imprejurari de fapt, care-l oboseau pana la durere.
Ca un pom prea in varsta, smuls dintr-un loc si mutat intr-altul,
multa vreme a tanjit, buimacit de multimea indatoririlor ce-i impunea
insemnata lui slujba si indurerat de schimbarile firii sale, pe care le
cerea indeplinirea lor.
A! Nu era usor! Cata prudenta si cat mestesug trebuia, pentru a
impaca atatea interese care se bateau in cap.
Cu prilejul numirii sale, ministrul ii atrasese luarea-aminte asupra
marii puteri cu care-l investea slujba lui si-i spusese lamurit ca e trimis
acolo ca sa echilibreze balanta justitiei, care, prin purtarea predece-

sorului sau, atarna prea greu in partea avocatilor din partidul advers.
Se cerea deci indeplinirea acestei misiuni la care-l impingeau credintele
lui politice; dar pe de alta parte, cazuri intamplate chiar atunci, si care
dovedeau subrezenia garantiei inamovibilitatii, cereau o tactica
intortocheata, prin care sa se puie la adapost de vrajmasia puternicilor
de maine.
Multa vreme, inima lui de om simplu si cinstit in fond suferise din
pricina complicatiei si pervertirii sufletesti pe care i-o cerea noua lui
situatie; dar incet-incet, ajutat pe de o parte de magulirea pe care i-o
procura consideratiunea aparenta a lumii si constiinta marii puteri cu
care era investit, pe de alta, de pretiosul sprijin al sotiei sale, femeie
desteapta si plina de tact, pastrand totusi in fundul inimii o nespusa
foame de odihna si regretul vietii ticnite de odinioara, incepea sa se
dezmeticeasca, sa se adapteze conditiunilor mediului in care intrase.
Dragostea sotiei sale ii fusese de mare ajutor, si incet-incet ingrijirea
dezmierdatoare de care-l inconjura si delicata staruinta cu care se
caznea sa pliveasca din miscarile, din infatisarea si din tot modul lui
de a fi, partile aspre, greoaie si lipsite de gratie, pe care le adaugasera
cei opt ani de viata la tara, au gonit din mintea lui hotararea de a
demisiona, care-l stapanise multa vreme.
Toata lupta asta vrednica de compatimire disparuse, si acum, la
sosirea lui in acest tribunal, Andrei Rizescu se gasea in fata unui om
antipatic si la fizic si la apucaturi. Scurt, gras, lat in ceafa si in falci,
cu niste ochi mici, pierduti in grasime, o frunte ingusta sub un par des
si aspru ca o perie, avea o atitudine protectoare si suficienta, capatata
din cei opt ani de raporturi cu oamenii inferiori lui, care nu se potrivea
cu vulgaritatea vorbirii lui presarata de “tara eminamente agricola“,
“fiul operelor sale”, “cu o ora mai inainte”, toate locurile comune si
frazele facute gata, invatate din gazeta partidului, care fusese atata
vreme, la Valeni, singura, dar zilnica lui hrana intelectuala.
Neintelegerea lui cu Andrei Rizescu se iscase de indata.
Ochirea indiscreta, pe care Andrei o aruncase de la inceput in jocul
lui, cu privire la stratagemele la care recurgea pentru a-si impaca

simpatiile politice cu dorinta de a nu nemultumi pe nimeni, era unul
din cuvintele neintelegerii. Ori de cate ori era un proces insemnat, in
care pledau fata-n fata cei doi sefi adversari ai politicii locale, se ferea
si se sustragea de la judecare, fie sub pretextul unei subite migrene,
fie sub altul; iar pe de alta parte, in mod piezis si ascuns cauta sa
inraureasca hotararea colegilor care judecasera procesul.
Cu supleantul si cu predecesorul lui Andrei lucrurile mersesera de
minune. Amandoi, prin asemenea acte de supunere, gasisera mijlocul
de a-si capata indulgenta pentru propriile lor greseli; cel dintai avand
de iertat noptile albe petrecute la carti, sau la chefuri, care-l faceau
sa fie intotdeauna la slujba tarziu, cu ochii umflati de somn; cel de-al
doilea, desele intarzieri la Bucuresti pana luni seara.
Pana atunci intra in sedinta la un proces, doua, si apoi se retragea,
ocupat cu redactarea unor pretinse rapoarte la minister, in cabinetul
sau, de unde pleca cel mai tarziu la ceasurile patru.
Andrei intelegea lucrurile cu totul altfel. De o exactitate in serviciu
si de o scrupulozitate exemplara, pretinsese ca cincisprezece din cele
patruzeci de zilnice procese sa se ia de presedinte.
Stratagema migrenei nu se mai putea prinde, de la descoperirea
intr-unul din sertarele biroului a unei gramezi de capsule de antipirina
neintrebuintate pe care aprodul le cumparase de la spiterie, de atatea
ori trimis in graba de cum sosea la tribunal.
Ba ceva mai mult. Andrei ceruse impartirea vacantei din urma, si
presedintele fusese silit sa-si ciunteasca fericirea vilegiaturii de la
Valeni, intorcandu-se in oras de la august. Si ce era mai suparator,
e ca de spiritul de independenta al noului-venit se molipseau acum
ceilalti colegi de magistratura. Judecatorul de instructie, pana atunci
gata sa intre in sedinta la orice chemare, incepea sa refuze acum,
zicand ca-i coplesit de treburi. In sfarsit, rezerva si seriozitatea lui
Rizescu, vadit intentionata lui abtinere de la discutiile in care se vara
el, licarirea de compatimitor dispret ce i se paruse ca vede uneori in
privirea lui Andrei, cand el se incumeta sa vorbeasca despre lucruri
pe care nu le stia, stapanirea ce-si impuneau si unul si celalt pentru a

pastra aparentele unei desavarsite armonii — toate aste pricini adu-
nate la un loc adusesera in camera de chibzuire a tribunalului o pacla
apasatoare, inecatoare, ca in preajma unei vijelii. Durerea oboselii
ceasurilor de lucru, petrecute intr-o astfel de atmosfera, avea de
vindecat Andrei cu muzica. De la primele acorduri, toata mahnirea
pierea ca prin farmec.
De aceea acum, cel putin de doua ori pe saptamana, trecatorii
auzeau seara valuri de armonie iesind pe ferestrele casei din strada
Sperantei, si din cand in cand glasul lui Caselli: “No, no, no! da capo,
più moderato, molto più moderato”.
La pian e Elena, in dreapta Andrei cu vioara, in stanga Caselli cu
violoncelul. La o mescioara alaturi joaca sah doctorul Georgescu si
Antonescu. Pe cat de linistit e cel dintai, care-si mananca tacticos varful
favoritei stangi, facandu-si greoi planurile, pe atat de nerabdator e cel
de-al doilea, care, calculand cu repeziciune miscarile, e silit sa astepte
prea mult. De aceea se sacaie pe scaun, isi scoate si vara ceasornicul,
vantura dintr-o mana intr-alta pionii mancati ori isi scarpina cu furie
chelia.
In antreu, in fata unei mese pline de jurnale de moda si de cataloage
de la Louvre, sta Mama Tilda si sotia doctorului, adancite in cautari
de lucruri noi pentru rufaria copilului ce se asteapta in curand
*
Cand aflase de la grefier avocatul Berlescu, deputat si primar, ca
presedintele lipsea, chemat cu telegrama la Bucuresti, incercase toate
mijloacele ca sa amaie procesul, dar ii fusese cu neputinta. Protivnicul
sau, Vineanu, s-ar fi invoit bucuros la amanare, daca nu i-ar fi fost de
fata clientul, care se impotrivise in ruptul capului. Si asa procesul se
infatisase. Dupa sfarsirea dezbaterilor, tribunalul, prezidat de Andrei
Rizescu, se rostise, fara a se ridica de pe scaun, respingand actiunea
ca prescrisa. La auzirea hotararii, Berlescu, ros-vanat la fata, adunan-
du-si hartiile si ghiozdanul, plecase fara o vorba acasa si d-acolo la
gara.

Furia cu care trasese perdeaua si incerca sa incuie usa comparti-
mentului era fireasca. Vroia sa ramaie singur sa-si mistuiasca necazul
si planurile. Pierdea cel putin douasprezece mii de lei, suma cu care,
la situatia cam incurcata in care se gasea de vreo catava vreme, ar fi
putut astupa multe gauri. Nu pretindea ca i se facuse nedreptate. Inca
de la pornirea procesului simtise puterea incidentului de tardivitate
ce i se putea ridica. Chiar invoiala scrisa pe care o iscalise clientul, de
a imparti castigul pe din doua, dovedea nesiguranta pricinii. Lipseau
de pogoane din cele “ca doua mii” aratate in actul de vanzare,
ceea ce, socotit dupa pretul total, facea . de lei — si se scula
acum cumparatorul sa ceara micsorarea pretului peste doi ani de la
vanzare, cand legea spunea lamurit ca asa proces va sa fie pornit pana
intr-un an; iar scrisoarea prin care se incercase sa dovedeasca recu-
noasterea dreptului sau din partea protivnicului, isi da bine seama,
ca cuprindea, dimpotriva, cea mai hotarata tagaduire. Nadajduise insa
ca, cu sprijinul protivnicului sau, va putea sili pe vanzator sa cada la
pace. Cu cateva zile inainte de proces, intorcandu-se amandoi de la
Bucuresti, vorbisera impreuna. Nu incapea codire intre asti doi oameni,
sefi politici din judet, in aparenta adversari inversunati, in realitate
cei mai buni prieteni; nu pentru intaia oara combinau ei o asa afacere.
De cate ori insa aveau de pus la cale astfel de treburi, o ramasita de
pudoare ii facea sa simta nevoia de a-si imprumuta parca o alta
personalitate. Intotdeauna incepeau cu glume, schimbandu-si glasul,
imitand la vorba pe batranul conu Lita Pitarescu, un tip caraghios din
localitate, a carui amintire ii inveselea intotdeauna.
— Cat iti plateste tie Costachescu in proces, Mateias neica? intre-
base Berlescu pe Vineanu, mangaindu-l pe guse si vorbind peltic.
De la primele vorbe Vineanu pufnise de ras.
— O mie de lei.
— Iti da nen’tu trei, Mateias neica. Sa fatem cum e bine, Mateias
neica.
— Nu se poate. Nu stii cine e Costachescu?

— Il stiu, Mateias neica. E un ursuz si un tufut, dar si tu esti mare
smecher, Mateias neica.
Vineanu radea cu hohote, Andrei Berlescu, schimband tonul:
— Nu, asculta, sa lasam gluma si la randul meu Iti aduci aminte
cu mosnenii Stanesti Fa-l sa inteleaga ca depinde de suverana
apreciere a tribunalului si ca s-ar putea si sa piarza.
— Vezi ca nu depinde.
— Fugi, ma, d-acolo. Nu e parerea ta ca nu e proces, oricat de
nedrept, care sa nu se poata castiga cu abilitate? Nu sunt vorbele tale:
“Mare e puterea judecatorului cand vrea”? Am cerut saizeci de mii de
lei, sa ne dea treizeci douazeci si cinci
Si reluand vorba peltica a lui conu Lita Pitarescu:
— Si are neica trei mii de lei pentru Mateiasu lui.
— Sa incerc, raspunse Vineanu. In orice caz tu fa tot posibilul sa
castigi procesul la tribunal si atunci mult mai lesne il putem sili la pace.
Peste cateva zile ii dase raspunsul: cu neputinta; Costachescu nu
vrea sa auda de pace d-ar sti de bine ca ar cheltui inca o data pretul
mosiei. Atunci vorbise cu presedintele, care-i fagaduise ca va face tot
ce-i va fi cu putinta. Nenorocul lui sa fie chemat la Bucuresti chiar in
ziua procesului. Si acum, cercarile de amanare zadarnicite — zadar-
nicita si ultima nadejde a demersurilor in zilele in care tribunalul ar
fi deliberat. Auzi! sa-i respinga actiunea fara a se ridica de pe scaun!
Sa nu-i faca macar cinstea unei deliberari Cel putin douasprezece
mii de lei!
Indignarea si necazul care-l rodeau se puteau ghici din glasul cu
care racnea acum conductorului:
— Permanent! Ti l-am aratat de douasprezece mii de ori pana
acum.
Nici macar cinstea unei deliberari! Si nu pentru intaia oara i-o facea
“tarcovnicul”! De mai multe ori, acolo, in sala plina de lume, care-i
ascultase pledoaria si astepta nerabdatoare rezultatul, il “rasese” fara
a se ridica de pe scaun. A! dar de randul asta nu mai merge asa. De
vreo cateva ori presedintele ii vorbise cu nemultumire de atitudinea

lui Rizescu, dandu-i sa inteleaga ca l-ar multumi mutarea lui. Avea deci
ca s-o faca un impatrit castig: indatorarea presedintelui, sporirea in
ochii tuturor a dovezilor atotputerniciei sale in judet, inlaturarea unui
judecator a carui purtare ii cam stirbea influenta, si, in sfarsit, multu-
mirea sufleteasca de a se razbuna de pierderea unui castig care-i era
atat de trebuincios
A fost cu desavarsire de prisos sa vorbeasca ministrului raspicat,
cum se hotarase in ajun. Rugaciunea ce i-a adresat a doua zi venea
nu se putea mai bine. In ajun trecuse pe acolo presedintele, care,
intrebat despre colegi, raspunse cu privire la Andrei: “M da baiat
bun cam prezumtios cam incapatanat cam prea dese divergente,
care pierd vremea tribunalului” Si nu era un ceas de cand plecase
de la minister vicepresedintele Camerei, care cerea cu staruinta pentru
a zecea oara un loc intr-un tribunal aproape de Bucuresti, pentru un
partizan credincios, un baiat bun, talentat, autorul revistei hazlii, care
biciuise regimul trecut — si care acum isi manca amarul la judecatoria
din Urziceni
“Zbarnn” — sunase clopotelul. Cateva vorbe trecusera de la minis-
tru la secretar, de la secretar la seful de birou, pana la copistul care
scrisese ordinul ale carui litere jucau acum inaintea ochilor lui Andrei
Rizescu, cu o iuteala ametitoare.
Intai nu pricepu. Intorcea hartia in toate felurile, ca un lucru fara
insemnatate. Numai cand se ivi inaintea ochilor imaginea Elenei —
asa cum o lasase acasa, in bratele Matildei si ale doctorului, palida ca
ceara de accesele de friguri prin care trecuse dupa nastere, si din
primejdia carora scapase ca prin minune — isi dete seama de grozavia
lucrului.
I se parea ca cuvintele erau scrise cu litere de foc si ca furtuna care
vajia in fereastra camerei de chibzuire arunca peste unele din ele pete
de intuneric, stingandu-le: “Am onoare in urma propunerii sa
regele a binevoit a va transfera noiemvrie de judecator al ocolului
Urziceni Paul Albescu, care trece in locul ocupat de domnia-voastra.”
De zece ori s-a uitat la plic si la adresa din josul ordinului cu speranta

ca poate s-a inselat; dar nu, era deslusit, si nu mai incapea nici o
indoiala
Totdeauna avusese el credinta asta, ca dupa o bucurie mare trebuie
sa urmeze o suparare; socotise insa ca cu framantarile chinuitoare,
prin care-l facuse sa treaca in zilele din urma teama pierderii Elenei,
platise bucuria imbatatoare pe care i-o adusese nasterea baietelului.
Si acum aceasta veste de mutare, in starea in care se gasea, il lasa ca
trasnit.
Ce sa raspunza presedintelui, care se inchina ca de-o minune, ori
procurorului si supleantului, care-l intrebau daca se duce la Urziceni?
Luandu-si palaria si paltonul, a plecat intr-un suflet la gimnaziu. Era
numai Antonescu acasa. Mama Tilda era la Elena. La aflarea vestei,
Antonescu sari ca ars; apoi, intelegand ca nu era vreme de pierdut cu
o indignare nefolositoare, se socoti cu Andrei ca urma sa plece indata
la Bucuresti, pentru a arata ministrului starea in care se gasea si pentru
a incerca sa-l faca sa revie asupra acestei mutari.
— A! Imi spuneai odata ca Dumitrescu, senatorul, iti arata o
deosebita dragoste. Du-te la el, vezi poate merge si el cu tine la
ministru. Stai, sa trimit dupa o birja.
Asta era o idee buna. Senatorul Dumitrescu in adevar ii aratase intr-
o vreme mare dragoste. Cum locuinta lui Andrei, pe cand era neca-
satorit, era peste drum de casele sale, adeseori seara, pe la douaspre-
zece noaptea, intorcandu-se din oras, il vazuse citind, ori scriind la
masa, sau cantand din vioara; si comparatiunea dintre viata asezata
a lui Andrei cu viata de petreceri a colegilor lui de tribunal neinsurati
facuse sa-i licareasca in minte putinta unei casatorii pentru una din
cele cinci fete ale cumnatului sau. De aceea, de cate ori il intalnea pe-
atunci, avea pentru dansul un zambet binevoitor si-l mangaia cu
dragoste, zicandu-i “manzule”.
Se scula tocmai de la masa la sosirea lui Andrei. De la intaia
aruncatura de ochi pe cartea de vizita, pe care i-o dase servitoarea,
intelese de ce era sa-i vorbeasca. Se intorsese din Bucuresti cu Berlescu
si stia de mutare.

La auzul rugaciunii lui Andrei de a-l insoti la Bucuresti, si mai ales
la descrierea starii in care se gasea: casa inchiriata, sotia mama numai
de cinci zile, bolnava, in primejdie de moarte si toate astea spuse
cu o voce tremuratoare de emotiune, inima i se muie, avu pentru
Rizescu o mangaiere plina de duiosie:
— Manzul neichii!
Dar indata, intelegand nemultumirea pe care ar fi pricinuit-o lui
Berlescu intervenirea lui de altminteri nefolositoare pe langa ministru,
si scuturandu-se ca de-o slabiciune periculoasa:
— Imi pare rau, domnule Rizescu, dar nu pot. Peste putinta.
Cu durere in suflet, Andrei se intoarse la gimnaziu. Ii trebuia
ajutorul lui Antonescu ca sa nu se tradeze fata de Elena si pentru a
explica nevoia plecarii sale de indata.
Cand ajunsera acasa, Elena se simtea mai bine. Sub plapuma de
matase albastra, cu chipul palid ca de ceara si cu parul ei negru, in
care vita de par alb din frunte parea un buchet de iasomie, era
neinchipuit de frumoasa.
De cum intra, Antonescu incepu:
— Ei bine, dar sunt nebuni! pe supleant nu putea sa-l trimita? Asa
e, bine zici, lipseste; dar pe judecatorul de instructie?
— E bolnav.
— Ce e? intreba Elena.
— Uite ce e, Andrei e nevoit sa plece chiar azi la cu trenul sa ia
consimtamantul unuia care-si face testamentul. Supleantul lipseste,
judecatorul de instructie e bolnav si cazul urgent.
Apoi, pe cand Andrei, luand mana Elenei, ii spunea ca se intoarce
a doua zi si sa n-aiba grija, ca Mama Tilda va veni sa doarma la dansa,
Antonescu lua pe Matilda afara si-i spuse despre ce era vorba. La auzul
vestei, Matilda isi inabusi un tipat in batista.
— Asculta, Tildo draga, acum nu e vorba de bocete. Andrei pleaca
la Bucuresti. E cu neputinta ca ministrul, afland situatia in care se
gaseste, sa nu revie. E vorba sa supraveghezi ca nu cumva vestea sa
ajunga la Elena.

Se intoarsera in casa.
— E! acum, Andrei, macar ca ceasurile nu sunt decat si trenul
pleaca la , ia-ti ramas bun, ia-ti ce-ti trebuie si vino cu mine la
gimnaziu. Vreau sa-mi mai ajuti la redactarea unor rapoarte.
Cand ajunsera din nou la gimnaziu, Andrei scrise o lunga scrisoare
lui Zatreanu, deputat de Vlasca, un bun prieten al sau, care avea mare
trecere la minister.
Toate au fost de prisos. Zatreanu era greu bolnav, nu putea sa iasa
din casa; iar cand a doua zi, dupa o asteptare de doua ceasuri in
anticamera plina de postulanti, Andrei patrunse la ministru, gandul
acestuia numai la pasurile lui nu era. Pe usa opusa iesise nevasta-sa,
care-i adusese vestea ca trei dintre persoanele poftite la pranzul
diplomatic ce da in acea seara se scuzau ca nu pot veni; si trebuia acum
o noua bataie de cap de mai bine de un ceas pentru potrivirea locurilor
fiecaruia din comeseni.
Dupa ce a ascultat, motaind din cap si scotand din cand in cand
ceasornicul din buzunar, descrierea dureroasei situatii in care se gasea
Rizescu; dupa ce a ascultat surprinderea lui de a se vedea (dupa
aproape opt ani de magistratura, in care nu a dat prilej de cea mai
mica plangere impotriva-i) retrogradat “caci egalitatea in grad a
judecatorului de pace cu judecatorul de sedinta nu inseamna nimic,
domnule ministru; si trecerea din capitala unui judet, din tribunal, la
o judecatorie de plasa e o adevarata retrogradare” ministrul se
sculase de pe scaun, pentru a-i da sa inteleaga ca n-avea vreme de
pierdut, si-i raspunse ca singurul lucru ce putea face era acordarea unui
concediu de zece zile, in care sa se mute.
Ca la loviturile fizice care tocmai mai tarziu dor, acum, la intoar-
cerea sa spre casa, Andrei isi da seama nu numai de grozavia situatiei
in care il punea aceasta mutare, dar si de cat de singur si de lipsit de
sprijin era pe lume.
De cateva ori proprietarul casutei in care locuia il intrebase ce
protector are si ce persoana cu trecere se interesa de soarta lui, si la
raspunsul lui ca n-are pe nimeni, nenea Mache aratase o mirare, al

carei rost acum il pricepea. Si acum mai pricepea ca toata situatia la
care ajunsese nu se datora atat meritelor bunei sale purtari, cat unor
sprijine de care acum era lipsit. Pana la sfarsirea studiilor si pentru
capatarea intaiului loc in magistratura, avusese sprijinul boierului
Marescu; de la ruperea legaturilor cu acesta, avusese sprijinul anonim
al persoanelor influente din orasele prin care trecuse si care-l priveau
cu dragoste, in vederea casatoriei vreunei fete din neam. Acum isi da
seama pentru ce oamenii, care pana atunci erau plini de bunatate catre
dansul, ii ziceau “Andreias“, indata dupa casatorie ii ziceau cu raceala
si cu ceremonie “domnule Rizescu”
Si acum ce era de facut? Ce era de facut? Iarna afara ningea cu
viscol. Sa-si lase nevasta si copilul si sa plece la Urziceni? Dar se putea?
A! toate le pusese la socoteala in planurile de viitor ce adesea isi faurea
cu Elena: economiile de facut deocamdata in asteptarea inaintarii ce
nu putea sa intarzie prea mult, caci avea sa se puie pe munca, sa scrie
articole interesante care aveau sa-i faca un nume in lumea judeca-
toreasca; si atunci cand o ajunge presedinte si, cine stie? poate consilier
la o Curte intr-un oras mare, unde copilul ar fi putut a! numai putinta
unei reintoarceri inapoi nu le trasnise prin minte.
Dupa cinci zile de framantari, si-a dat demisia.
De parerea asta fusesera doctorul Georgescu, Antonescu, Amedeu
Niculescu, un avocat tanar din baroul local, baiat bun, prieten al lui
Andrei, care-l asigura ca-si va castiga leafa cu avocatura, si Caselli.
Bietul italian! Cum ameninta cu pumnul spre Bucuresti, unde era
ministrul: “a, bruta!” si cum se ruga de Andrei sa nu plece, sa ramaie:
“zé sérais oun homme perdou”.
Numai nenea Mache fusese contra acestei hotarari. De cateva ori
se amestecase in chibzuielile lor.
Nu era bine sa-si dea demisia din magistratura. Mai bine sa se duca
acolo, sa astepte vremuri mai bune, sa scrie articole de drept, si mai
ales, mai ales, sa-si caute un protector puternic
— Asculta-ma pe mine, eu sunt om batran si am imbatranit in
lumea asta a tribunalului. Dumneata nu faci de avocat! Avocatul, mai

ales intr-un orasel d-astea micile, va sa fie smecher, siret, si la dumneata
siretenia ca la mine in palma. Nu te vaz eu? dumitale iti plac altele:
cititul, vioara, habar n-ai de lumea si de chichitele ei Afara numai
daca nu vrei sa mori de foame.
— Ei bine, dar ailalti cum traiesc?
— Care ailalti? Pai ti-i numar pe degete. Sunt vreo cinci care castiga
parale mai bune cu afacerile decat cu avocatura; dar ca astia n-o sa
ajungi niciodata pentru ca n-ai nici situatia lor politica, nici firea lor,
nici nu incepi in conditiile in care au inceput-o ei. E! cand au inceput
avocatura Vineanu si Berlescu, nu erau aici in oras decat doi avocati,
si aia practicanti, fara titlu. Azi sunt treizeci; vii si dumneata al treizeci
si unulea Afara de Vineanu si Berlescu mai sunt Benes, Urziceanu si
Amedeu, care castiga ceva; ailalti abia daca isi castiga painea de toate
zilele; si baga de seama, nu e unul din astia care sa n-aiba ca dumneata
nici o alta stare, nici legaturi de rudenie in oras si in judet. Si sa mai
stii de la mine: clientul nu vine la avocatul cinstit care stie carte si care
vorbeste frumos; se duce la al care stie ca are trecere. Uita-te dumneata
la Berlescu. Sa zici ca e vreun om invatat? Nu e. Cum vorbeste, l-ai
auzit; la fiecare zece vorbe “aa aa”, dar napadesc clientii la el, ca
stie ca e tare si mare.
Antonescu il intrerupse intr-un rand:
— Ia lasa, nene Mache, ca prea vezi toate alea negre. D-aia iti zice
lumea “inima rea”.
— Asa? prea bine.
Isi saltase tartanul pe umeri si plecase, dar numaidecat se intorsese
ca sa adauge cu un glas plin de duiosie:
— Numai Dumnezeu stie cat ma mahneste pe mine gandul plecarii
dumneavoastra. De cand sunt, n-am avut chiriasi mai de isprava. Imi
platiti sapte sute de lei pe an si pe deasupra muzica, alinare; dar nu
faci de avocat, nu; ar fi pacat de firea si de inima dumitale.
*
Au trecut mai bine de cinci ani de la inscrierea lui Rizescu in barou.
In vremea asta copilul a crescut si e — nu numai pentru ochii lui

de parinte, dar pentru toti cati il cunosc — cel mai dragut copil ce s-a
vazut vreodata; frumos ca un inger, avand chipul Elenei, cu parul cret,
numai inele castanii, o frunte bombata sub care sclipesc doi ochi negri,
cu gene lungi, cu albul vioriu; si e asa de intelept, asa de cuminte. Avea
dreptate doctorul Georgescu cand zicea ca indeletnicirile mamei din
timpul sarcinii se mostenesc de copil. Abia la toamna o sa implineasca
sase ani si canta la pian cu manutele lui — sa te inchini ca de o minune,
nu altceva. Canta si la patru maini cu Elena si, cu drept cuvant, cand
il vede Caselli striga: “Un zegundo Mozart, ve lo dico io!”
Tot parintele isi iubeste copilul, dar putini asa ca Andrei. Da, Radu
lui, al carui nume il pronunta cu evlavie, e pentru el toata fericirea,
toata mangaierea, “toata nadejdea lui de mai bine”, si ce adanca
inraurire a avut asupra intregului sau suflet copilul asta
Acolo, imprejurul patului lui, imprejurul rugaciunii lui de fiecare
seara: “Doamne sfinte si-ndurate, varsa-ti marea bunatate peste noi
cei umiliti”, zisa cu manutele impreunate si cu ochisorii ridicati inspre
icoane — acolo si-a regasit Andrei toata mangaietoarea credinta
pierduta intr-o vreme. Si acum, cu adanca convingere spune lui
Antonescu si doctorului:
— Crez, da, crez intr-o constiinta a intregii lumi. Cand vezi armonia
si echilibrul asta admirabil din tot universul, ce te poate indreptati sa-i
tagaduiesti o constiinta? Ce e in creierul nostru? Azot, carbune, fosfor,
mai stiu eu? si elementele astea ajung ca sa produca constiinta noastra,
de existenta careia nu ne indoim. Dar de azot, de carbune, de fosfor
si de toate celelalte elemente din care se compune creierul nostru e
plin universul, si cine poate afirma cu siguranta ca combinarea lor
numai sub forma de creier omenesc poate produce o constiinta? Chiar
in organismul nostru sunt parca mai multe constiinte. Dumneata
spuneai, nene doctore, ca daca-ti intra o teapa intr-un deget si o lasi,
se formeaza acolo puroi, care roade pielea, o subtiaza, o crapa si iese
cu el si teapa, ca daca e prea adanc intrata si n-o poate goni, se
formeaza un sant, care incearca sa desparta restul corpului de partea
rea, parca ar fi acolo o minte si o putere care lucreaza cu scop — si

cand mintea si puterea de-acolo nu-si pot ajunge scopul, atunci
intervine mintea si puterea organismului intreg si taie cu cutitul raul.
Tot asa si in lumea asta, avem fiecare mintea si puterea noastra, si,
daca nu le intrebuintam intr-un anumit scop, crez, da, crez cu toata
taria ca intervine o minte si o putere mai mare
Nu e mahnire pe care sa n-o goneasca din sufletul lui Andrei o raza
din ochii frumosi si senini ai copilului, si simte ca parca i se topeste
inima dintr-insul cand il aude zicandu-i cu duiosie: “Taticule, daca esti
suparat si te doare capul, sa-ti cant eu ceva, ca sa-ti treaca“.
In copilul lui o sa traiasca el viata curata si fericita pe care n-o poate
trai in el insusi
Antonescu stia ce o sa ajunga copilul acesta: naturalist; il vedea el
dupa apucaturi; si e drept ca avea un spirit de observatie nemaipo-
menit. Cand nu era in casa, era dupa nenea Mache la gaini ori la flori,
pe care nu se mai satura admirandu-le, intreband pe batran si intreban-
du-l iar de fiecare lucru, sa nu-i ramaie nimic neexplicat. Ceasuri
intregi sta cu ochii atintiti la cuibul de sub streasina, urmarind randu-
nica cum pleaca si cum se intoarce.
Intr-o seara, in amurg, Antonescu il gasise privind cu mar