Povestea lui Harap-Alb

— Ba nu, calutul meu; alta si mai infricosata, zise Harap-
Alb.
— Vorba sa fie, stapane, ca tocmeala-i gata, zise calul.
Nu te teme, stiu eu nazdravanii de ale Spanului; si sa fi
vrut, de demult i-as fi facut pe obraz, dar lasa-1 sa-si mai
joace calul. Ce gandesti? Si unii ca acestia sunt trebuitori
pe lume cateoda- ta, pentru ca fac pe oameni sa prinda la
minte Zi si d-ta ca ai avut sa tragi un pacat stramosesc.
Vorba ceea: 'Parintii mananca agurida, si fiilor li se strep¬
ezesc dintii'. Hai, nu mai sta la ganduri; incaleca pe mine
si pune-ti nadejdea in Dum- nezeu, ca mare-i puterea Lui;
nu ne-a lasa el sa suferim indelung. Cum vrei. 'Ce-i e scris
omului in frunte-i e pus.' Doar mare-i Cel-de-sus! S-or
sfarsi ele si aceste de la o vreme

Harap-Alb atunci incaleca, si calul porneste la pas, pana ce iese mai incolo departe, ca sa nu-i ia lumea la ochi. Si apoi, incordandu-se si scuturandu-se o data voiniceste, iara-si arata puterile, zicand:
— Tine-te zdravan, stapane, ca iar am sa zbor: in inaltul cerului, Vazduhul pamantului; Pe deasupra codrilor, Peste varful muntilor, Prin ceata magurilor, Spre noianul marilor, La craiasa zanelor, Minunea minunilor, Din ostrovul fiorilor.
Si zicand aceste, odata si zboara cu Harap-Alb in inaltul cerului, Vazduhul pamantului;
si o ia de-a curmezis: De la nouri catre soare, Printre luna si luceferi, Stele mandre lucitoare,
si apoi se lasa lin ca vantul: in ostrovul florilor, La craiasa zanelor, Minunea minunilor.
Si cand vantul a aburit, iaca si ei la Sfanta Duminica iar au sosit. Sfanta Duminica era acasa si, cum a vazut pe Harap-Alb poposind la usa ei, pe loc 1-a intampinat si i-a zis cu blandete:

— Ei, Harap-Alb, asa-i ca iar te-a ajuns nevoia de mine?
— Asa este, maicuta, raspunse Harap-Alb, cufundat in
ganduri si galben la fata, de parca-i luase panza de pe
obraz. Spanul vrea sa-mi rapuna capul cu orice pret. Si de-
as muri mai degraba, sa scap odata de zbucium: decat asa
viata, mai bine moarte de o mie de ori!
— Vai de mine si de mine, Harap-Alb, zise Sfanta
Duminica; parca nu te-as fi crezut asa slab de inger, dar,
dupa cat vad, esti mai fricos decat o femeie! Hai, nu mai
sta ca o gaina plouata! ramai la mine in asta noapte si ti-oi
da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el dupa
gandul Spanului. insa mai rabda si tu, fatul meu, ca mult
ai avut de rabdat si putin mai ai. Pan-acum ti-a fost mai
greu, dar de-acum inainte tot asa are sa-ti fie, pana ce-i iesi
din slujba Spanului, de la care ai sa tragi inca multe
necazuri, dar ai sa scapi din toate cu capul teafar, pentru ca
norocul te ajuta.
— Poate asa sa fie, maicuta, zise Harap-Alb, dar prea
multe s-au ingramadit deodata pe capul meu.
— Cate a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfanta
Duminica; asa a trebuit sa se intample, si n-ai cui banui:
pentru ca nu-i dupa cum gandeste omul, ci-i dupa cum
vrea Domnul. Cand vei ajunge si tu odata mare si tare, ii
cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par si vei crede celor
asupriti si necajiti, pentru ca stii acum ce e necazul. Dar
pana atunci, mai rabda, HarapAlb, caci cu rabdarea ii frigi
pielea.
Harap-Alb, nemaiavand ce zice, multumeste lui Dum¬nezeu, si de bine, si de rau, si Sfintei Duminici pentru buna gazduire si ajutorul fagaduit.
— Ia, acum mai vii de-acasa, fatul meu! Zica cine-a zice

si cum a vrea sa zica, dar cand este sa dai peste pacat, daca-i inainte, te silesti sa-1 ajungi, iar daca-i in urma, stai si-1 astepti. Ma rog, ce mai la deal, la vale? asa e lumea asta si, de-ai face ce-ai face, ramane cum este ea; nu poti s-o intorci cu umarul, macar sa te pui in ruptul capului. Vorba ceea: 'Zi-i lume si te mantuie'. Dar ia sa lasam toate la o parte si, pana la una-alta, hai sa vedem ce-i de facut cu cer¬bul, ca Spanul te-a fi asteptand cu nerabdare. Si, da, stapan nu-i? trebuie sa-1 asculti. Vorba ceea: 'Leaga calul unde zice stapanul'.
Si odata scoate Sfanta Duminica obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot, de unde le avea si, dandu-le lui Harap-Alb,zice:
— Tine aceste, ca au sa-ti fie de mare trebuinta unde
mergem. Si chiar haidem, cu ajutorul Domnului, sa
ispravim odata si trebusoara asta.
Si pe la cantatul cucosilor se ia Sfanta Duminica impreuna cu Harap-Alb si se duc in Padurea Cerbului. Si cum ajung in padure, sapa o groapa adanca de un stat de om, langa un izvor, unde in fiecare zi pe la amiaza venea cerbul de bea apa, apoi se culca acolo pe loc si dormea cat un bei, pana ce asfintea soarele. Si dupa aceea, sculandu-se, o lua in porneala si nu mai da pe la izvor iar pana a doua zi pe la amiaza.
— Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfanta Duminica.
Tu, Harap-Alb, ramai aici intr-insa, toata ziua, si iaca ce ai
de facut: pune-ti obrazarul cum se pune, iara sabia sa n-o
slabesti din mana; si de-amiaza, cand a veni cerbul aici la
izvor sa bea apa si s-a culca s-a adormi, cu ochii deschisi,
cum i-i felesagul, tu, indata ce 1-ii auzi horaind, sa iesi
incetisor si sa potrivesti asa ca sa-i zbori capul dintr-o

singura lovitura de sabie, si apoi repede sa te arunci in groapa si sa sezi acolo intr-insa pana dupa asfintitul soare¬lui. Capul cerbului are sa te strige pana atunci mereu pe nume, ca sa te vada, dar tu nu cumva sa te indupleci de rugamintea lui si sa te itesti la dansul, ca are un ochi otravit si, cand 1-a pironi spre tine, nu mai traiesti. insa, cum a asfinti soarele, sa stii ca a murit cerbul. Si atunci sa iei fara frica sa-i jupesti pielea, iara capul sa-1 iei asa intreg, cum se gaseste, si apoi sa vii la mine.
Si asa, Sfanta Duminica se ia si se intoarna singura acasa. Iara Harap-Alb ramane la panda in groapa. Si, cand pe la amiaza, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget inadusit: cerbul venea boncaluind. Si ajungand la izvor, odata si incepe a bea halpav la apa rece; apoi mai boncaluieste, si iar mai bea cate un rastimp, si iar mai boncaluieste, si iar mai bea, pana ce nu mai poate. Dupa aceea incepe a-si arunca tarna dupa cap, ca buhaiul, si apoi, scurmand de trei ori cu piciorul in pamant, se tologeste jos pe pajiste, acolo pe loc, mai rumega el cat mai rumega, si pe urma se asterne pe somn, si unde nu incepe a mana porcii la jir.
Harap-Alb, cum il aude horaind, iese afara incetisor si, cand il croieste o data cu sabia pe la mijlocul gatului, ii si zboara capul cat colo de la trup si apoi Harap-Alb se arunca fara sine in groapa, dupa cum il povatuise Sfanta Duminica. Atunci sangele cerbului odata a si-nceput a curge galgaind si a se raspandi in toate partile, indreptandu-se si naboind in groapa peste Harap-Alb, de cat pe ce era sa-1 inece. Iara capul cerbului, zvarcolindu-se dureros, striga cujale, zicand:
— Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ti-am auzit, dar de

vazut nu te-am vazut. Iesi numai oleaca sa te vad incaltea, vrednic esti de comoara ce ti-o las, si apoi sa mor cu placere, dragul meu!
Dar Harap-Alb tacea molcum si de-abia isi putea desclesta picioarele din sangele inchegat, care era mai-mai sa umple groapa. in sfarsit, mai striga el, capul cerbului, cat mai striga, insa Harap-Alb nici nu raspunde, nici se arata, si de la o vreme se face tacere. Si asa, dupa asfintitul soarelui, Harap-Alb iese din groapa, jupeste pielea cerbu¬lui cu bagare de seama, sa nu sminteasca vreo piatra din locul ei, apoi ia capul intreg, asa cum se gasea, si se duce la Sfanta Duminica.
— Ei, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica, asa-i ca am scos-
o la capat si asta?
— Asa; cu ajutorul lui Dumnezeu si cu al sfinti ei-voastre,
raspunse Harap-Alb, am izbutit, maicuta, sa facem si acum
pe cheful Spanului, ramanere-as pagubas de dansul sa
raman, si sa-1 vad cand mi-oi vedea ceafa; atunci, si nici
atunci, ca tare mi-i negru inaintea ochilor!
— Lasa-1, Harap-Alb, in plata lui Dumnezeu, ca si-a da el
Spanul peste om vrodata; pentru ca nu-i nici o fapta fara
plata, zise Sfanta Duminica. Mergi de i le du si acestea, ca
i-or ramanea ele de cap odata.
Atunci Harap-Alb, multumind Sfintei Duminici, ii saruta mana, apoi incaleca pe cal si porneste tot cum a venit, mergand spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este Si pe unde trecea, lumea din toate partile il inghesuia: pentru ca piatra cea mare din capul cerbului stralucea de se parea ca Harap-Alb soarele cu el il ducea.
Multi crai si imparati ieseau inaintea lui Harap-Alb, si

care dincotro il ruga, unul sa-i dea banarit, cat a cere el, al¬tul sa-i dea fata si jumatate de imparatie; altul sa-i dea fata si imparatia intreaga pentru asemene odoare. Dar Harap-Alb ca de foc se ferea si, urmandu-si calea inainte, la stapanu-saule ducea.
Si intr-una din seri, cum sedea Spanul impreuna cu mosus au si cu verele sale sus intr-un foisor, numai iaca ce zaresc in departare un sul de raze scanteietoare, care venea inspre dansii; si de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura vederile. Si deodata toata suflarea s-a pus in miscare: lumea de pe lume, fiind in mare nedumerire, alerga sa vada ce minune poate sa fie. Si, cand colo, cine era? Harap-Alb, care venea in pasul calului, aducand cu sine pielea si capul cerbului pe care le-a si dat in mana Spanului.
La vederea acestei minunatii, toti au ramas incremeniti si, uitandu-se unii la altii, nu stiau ce sa zica. Pentru ca in adevar era si lucru de mirare!
Dar Spanul, cu viclenia sa obicinuita, nu-si pierde cumpatul. Si, luand vorba, zice imparatului:
— Ei, mosule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele?
— Ce sa mai zic, nepoate?! raspunse imparatul uimit. Ia, sa
am eu o sluga asa de vrednica si credincioasa ca HarapAlb,
as pune-o la masa cu mine, ca mult pretuieste omul acesta!
— Ba sa-si puna pofta-n cui! raspunse Spanul cu glas
rautacios. Asta n-as face-o eu de-ar mai fi el pe cat este;
doar nu-i frate cu mama, sa-1 pun in capul cinstei! Eu stiu,
mosule, ca sluga-i sluga si stapanu-i stapan; s-a mantuit
vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi 1-a dat
tata, caci altfel de ce l-as fi luat cu mine. Hei, hei! Nu stiti
d-voastra ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Pana l-am

dat la brazda, mi-am stupit sufletul cu dansul. Numai eu ii vin de hac. Vorba ceea: 'Frica pazeste bostanaria'. Alt stapan in locul meu nu mai face branza cu Harap-Alb, cat ii lumea si pamantul. Ce te potrivesti, mosule? Cum vad eu, d-ta prea intri in voia supusilor. De-aceea nu-ti dau cerbii pietre scumpe si ursii salati. Mie unuia stiu ca nu-mi sufla nimene in bors: cand vad ca mata face marazuri, ti-o strang de coada, de mananca si mere padurete, caci n-are incotro Daca ti-a ajuta Dumnezeu sa ma randuiesti mai degraba in locul d-tale, ii vedea, mosule draga, ce prefacere are sa ia imparatia; n-or mai sedea lucrurile tot asa moarte cum sunt. Pentru ca stii vorba ceea: 'Omul sfinteste loc¬ul!' Fost-ai si d-ta la tinerete, nu zic. Dar acum iti cred. Da, batranete nu-s? Cum n-or sta trebile balta!
in sfarsit, Spanului ii mergea gura ca pupaza, de-a ametit pe imparatul, incat a uitat si de Harap-Alb, si de cerb, si de tot.
Fetele imparatului insa priveau la verisor cum priveste cainele la mata, si le era drag ca sarea-n ochi: pentru ca le spunea inima ce om fara de lege este Spanul. Dar cum erau sa iasa ele cu vorba inaintea tatalui lor? Spanul n-avea de cine Vorba ceea: 'Gasise un sat fara caini si se primbla fara bat'. Ca alta, ce pot sa zic?
La vro cateva zile dupa asta, imparatul facu un ospat foarte mare in cinstea nepotu-sau, la care ospat au fost poftiti cei mai straluciti oaspeti: imparati, crai, voievozi, capitanii ostirilor, mai-marii oraselor si alte fete cinstite.
in ziua de ospat, fetele imparatului s-au pus cu ruga -mintea pe langa Span sa dea voie lui Harap-Alb ca sa slujeasca si el la masa. Spanul, neputandu-le strica hatarul, cheama pe Harap-Alb de fata cu dansele si-i invoi aceasta,

insa cu tocmala, ca in tot timpul ospatului sa stea numai la spatele stapanu-sau si nici macar sa-si ridice ochii la ceilalti meseni, ca de l-oi vedea obraznicindu-se cumva, acolo pe loc ii si tai capul.
— Auzit-ai ce am spus, sluga netrebnica, zise Spanul,
aratand lui Harap-Alb taisul palosului, pe care jurase
credinta si supunere Spanului la iesirea din fantana.
— Da, stapane, raspunse Harap-Alb cu umilinta; sunt
gata la porunca luminarii-voastre.
Fetele imparatului au multumit Spanului si pentru atata.
Amu, tocmai pe cand era temeiul mesei, si oaspetii, tot gustand vinul de bun, incepuse a se chiurchiului cate oleaca, numai iaca o pasare maiastra se vede batand la fereastra si zicand cu glas muieratic:
— Mancati, beti si va veseliti, dar de fata imparatului
Ros nici nu ganditi!
Atunci, deodata, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful si au inceput a vorbi care ce stia si cum ii ducea capul: unii spuneau ca imparatul Ros, avand inima haina, nu se mai satura de a varsa sange omenesc; altii spuneau ca fata lui este o farmazoana cumplita, si ca din pricina ei se fac atatea jertfe; altii intareau spusele celorlalti, zicand ca chiar ea ar fi venit in chip de pasare de a batut acum la fereastra, ca sa nu lase si aici lumea in pace. Altii ziceau ca, oricum ar fi, dar pasarea aceasta nu-i lucru curat; si ca tre¬buie sa fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Altii, mai fricosi, isi stupeau in san, men¬ind-o ca sa se intoarca pe capul acelui care a trimis-o. in sfarsit, unii spuneau intr-un fel, altii in alt fel, si multe se ziceau pe seama fetei imparatului Ros, dar nu se stia care din toate acele vorbe este cea adevarata.

Spanul, dupa ce-i asculta pe toti cu luare-aminte, clatina din cap si zise:
— Rau e cand ai a face tot cu oameni care se tem si de
umbra lor! D-voastra, cinstiti oaspeti, se vede ca pasteti
boboci, de nu va pricepeti al cui fapt e acesta.
Si atunci Spanul repede isi atinteste privirile asupra lui Harap-Alb si, nu stiu cum, il prinde zambind.
— Asa sluga vicleana ce-mi esti!? Vasazica, tu ai stiinta
de asta si nu mi-ai spus. Acum degraba sa-mi aduci pe fata
imparatului Ros, de unde stii si cum ii sti tu. Hai, porneste!
Si nu cumva sa faci de altfel, ca te-ai dus de pe fata
pamantului!
Atunci Harap-Alb, iesind plin de mahnire, se duce in grajd la cal si, netezindu-1 pe coama si sarutandu-1, zice:
— Dragul meu tovaras, la grea nevoie m-a bagat iar
Spanul! Amu a scornit alta: cica sa-i aduc pe fata
imparatului Ros de unde-oi sti. Asta-i curat vorba ceea:
'Poftim punga la masa, daca ti-ai adus de-acasa.' Se vede
ca mi s-a apropiat funia la par. Cine stie ce mi s-a mai
intampla! Cu Spanul tot am dus-o cum am dus-o, caine-
caineste, pana acum. Dar cu omul ros nu stiu, zau, la cat
mi-a sta capul. S-apoi, unde s-a fi gasind acel imparat Ros
si fata lui, care cica este o farmazoana cumplita, numai
Cel-de-pe-comoara a fi stiind! Parca dracul vrajeste, de n-
apuc bine a scapa din una si dau peste alta! Se vede ca m-a
nascut mama intr-un ceas rau, sau nu stiu cum sa mai zic,
ca sa nu gresesc inaintea lui Dumnezeu. Ma pricep eu tare
bine ce ar trebui sa fac, ca sa se curme odata toate aceste.
Dar m-am deprins a tarai dupa mine o viata ticaloasa.
Vorba ceea: 'Sa nu dea Dumnezeu omului cat poate el
suferi'.

— Stapane, zise atunci calul, nechezand cu infocare, nu te mai olicai atata! Dupa vreme rea, a fi el vreodata si sen¬in. Dac ar sta cineva sa-si faca seama de toate cele, cum chitesti d-ta, apoi atunci ar trebui sa vezi tot oameni morti pe toate cararile Nu fi asa de nerabdator! De unde stii ca nu s-or schimba lucrurile in bine si pentru d-ta? Omul e dator sa se lupte cat a putea cu valurile vietii, caci stii ca este o vorba: 'Nu aduce anul ce aduce ceasul'. Cand sunt zile si noroc, treci prin apa si prin foc si din toate scapi nevatamat. Vorba cantecului: Fa-ma, mama, cu noroc, Si macar m-arunca-n foc.
Las pe mine, stapane, ca stiu eu pe unde te-oi duce la imparatul Ros: pentru ca m-au mai purtat o data pacatele pe acolo cu tatu-tau, in tineretile lui. Hai, incaleca pe mine si tine-te bine, ca acum am sa-mi arat puterile chiar de aici, de pe loc, in ciuda Spanului, ca sa-i punem venin la inima.
Harap-Alb atunci incaleca, si calul, nechezand o data puternic, zboara cu dansul: in inaltul cerului, Vazduhul pamantului
si o ia de-a curmezis: De la nouri catre soare, Printre luna si luceferi, Stele mandre lucitoare.
Si apoi, de la o vreme, incepe a se lasa lin ca vantul, si luand de-a lungul pamantului, merg spre imparatie, Dum¬nezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai

este.
Dar ia sa vedem, ce se mai petrece la masa dupa ducerea lui Harap-Alb?
— Hei, hei! zise Spanul in sine, tremurand de ciuda: nu
te-am stiut eu ca-mi esti de acestia, ca de mult iti faceam
felul! Dar traind si nemurind, te-oi sluji eu, mai badeo!
Palosul ista are sa-ti stie de stire Ei, vedeti, mosule si
cinstiti meseni, cum hranesti pe dracul, fara sa stii cu cine
ai de-a face? Daca nu-s si eu un puisor de om in felul meu,
dar tot m-a tras Harap-Alb pe sfoara! Bine-a zis cine-a zis:
'Ca unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul razboi mai
puternic'.
in sfarsit, imparatul, fetele sale si toti oaspetii ramasera incremeniti, Spanul, bodroganind din gura, nu stia cum sa-si ascunda ura, iara Harap-Alb, ingrijit de ce i s-ar mai putea intampla in urma, mergea tot inainte prin locuri pustii si cu greu de strabatut.
Si cand sa treaca un pod peste o apa mare, iaca o nunta de furnici trecea si ea tocmai atunci podul. Ce sa faca Har-apAlb ? Sta el oleaca si se sfatuieste cu gandul: 'Sa trec peste dansele, am sa omor o multime; sa dau prin apa, ma tem ca m-oi ineca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine sa dau prin apa, cum a da Dumnezeu, decat sa curm viata atator gazulite nevinovate'. Si zicand Doamne-ajuta, se arunca cu calul in apa, o trece inot dincolo, la cela mal, fara primejdie si apoi isi ia drumul inainte. Si cum mergea el, numai iaca i se infatisaza o furnica zburatoare zicand:
— Harap-Alb, fiindca esti asa de bun, de ti-a fost mila de
viata noastra, cand treceam pe pod, si nu ne-ai stricat
veselia, vreau sa-ti fac si eu un bine: na-ti aripa asta, si
cand ii avea vrodata nevoie de mine, sa dai foc aripei, si

atunci eu impreuna cu tot neamul meu avem sa-ti venim in ajutor.
Harap-Alb, strangand aripa cu ingrijire, multumeste fur¬nicii pentru ajutorul fagaduit si apoi porneste tot inainte.
Si mai merge el cat merge, si numai iaca ce aude o bazaitura inadusita. Se uita el in dreapta, nu vede nimica; se uita in stanga, nici atata; si cand se uita in sus, ce sa vada? Un roi de albine se invartea in zbor pe deasupra cap¬ului sau si umblau bezmetice de colo pana colo, neavand loc unde sa se aseze. Harap-Alb, vazandu-le asa, i se face mila de dansele si, luandu-si palaria din cap, o pune pe iarba la pamant, cugura-n sus, si apoi el se da intr-o parte. Atunci, bucuria albinelor; se lasa jos cu toatele si se aduna ciotca in palarie. Harap-Alb, aflandu-se cu parere de bine despre asta, alearga in dreapta si in stanga si nu se lasa pana ce gaseste-un bustihan putregaios, il scobeste cu ce poate si-i face urdinis; dupa aceea asaza niste tepusi intr-insul, il freaca pe dinauntru cu catusnica, cu sulcina, cu mataciune, cu poala santa-Mariei si cu alte buruiene mirositoare si prielnice albinelor si apoi, luandu-1 pe umar, se duce la roi, rastoarna albinele frumusel din palarie in bustihan, il intoarce binisor cu gura in jos, ii pune deasupra niste captalani, ca sa nu razbata soarele si ploaia inlauntru, si apoi, lasandu-1 acolo pe camp, intre flori, isi cauta de drum.
Si cum mergea el, multumit in sine pentru aceasta facere de bine, numai iaca i se infatisaza inainte craiasa albinelor, zicandu-i:
— Harap-Alb, pentru ca esti asa de bun si te-ai ostenit de ne-ai facut adapost, vreau sa-ti fac si eu un bine in viata mea: na-ti aripa asta si, cand ii avea vreodata nevoie de

mine, aprinde-o, si eu indata am sa-ti vin intru ajutor.
Harap-Alb, luand aripa cu bucurie, o strange cu ingrijire; apoi, multumind craiesei pentru ajutorul fagaduit, porneste, urmandu-si calea tot inainte.
Mai merge el cat merge si, cand la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se parpalea pe langa un foc de douazeci si patru de stanjeni de lemne si tot atunci striga, cat ii lua gura, ca moare de frig. Si-apoi, afara de aceasta, omul acela era ceva de speriat; avea niste urechi clapauge si niste buzoaie groase si dabalazate. Si cand sufla cu dansele, cea deasupra se rasfrangea in sus peste scafarlia capului, iar cea dedesubt atarna in jos, de-i acoperea pantecele. Si, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasa de-o palma. Nu era chip sa te apropii de dansul, ca asa tremura de tare, de parca-1 zghihuia dracul. Si dac-ar fi tremurat numai el, ce ti-ar fi fost? Dar toata suflarea si faptura de primprejur ii tineau hangul: vantul gemea ca un nebun, copacii din padure se vaicarau, pietrele tipau, vreascurile tiuiau si chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iara veveritele, gavozdite una peste alta in scorburi de copaci, suflau in unghii si plangeau in pumni, blestemandu-si ceasul in care s-au nascut. Ma rog, foc de ger era: ce sa va spun mai mult! HarapAlb, numai o tara cat a stat de s-a uitat, a facut turturi la gura si, neputandu-si stapani rasul, zise cu mir¬are:
— Multe mai vede omul acesta cat traieste! Mai tartor-
ule, nu manca haram si spune drept, tu esti Gerila? Asa-i
ca taci? Tu trebuie sa fii, pentru ca si focul ingheata langa
tine, de arzuliu ce esti.
— Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci Gerila tremurand,

dar, unde mergi, fara mine n-ai sa poti face nimica.
— Hai si tu cu mine, daca vrei, zise Harap-Alb; de-abia
te-i mai incalzi mergand la drum, caci nu e bine cand stai
locului.
Gerila atunci se ia cu Harap-Alb si pornesc impreuna. Si mergand ei o bucata inainte, Harap-Alb vede alta dracarie si mai mare: o namila de om manca brazdele de pe urma a 24 de pluguri si tot atunci striga in gura mare ca crapa de foame.
— Ei, apoi sa nu bufnesti de ras? zise Harap-Alb. Mai,
mai, mai! ca multe-ti mai vad ochii! Pesemne c-aista-i
Flamanzila, foametea, sac fara fund sau cine mai stie ce
pricopseala a fi, de nu-1 poate satura nici pamantul.
— Razi tu, razi, Harap-Alb, zice atunci Flamanzila, dar,
unde mergeti voi, fara mine n-aveti sa puteti face nici o
isprava.
— Daca-i asa, hai si tu cu noi, zise Harap-Alb, ca doar n-
am a te duce in spinare.
Flamanzila atunci se ia dupa Harap-Alb si pornesc tustrei inainte. Si ma