Era o casa alba Tu, inima, tii minte?
Sub cearcanul de seara al lampii, dupa cina, visul vaslea cuminte
prin lanceda tigara.
In vcrzile ovale de fum pluteau ostroavc,
sub lenese laute Madagascar, Sumatra, dulci navigari suave
din jiltul grav tesute.
Alaturea, obrazul de Precista sfioasa:
femeia ta blajina cosea si mana-i sfanta canta peste matasa,
mai lin ca o lumina
Plecata pe tablita, cu-abecedaru-n fata,
cu geana tremurata, fetita ta - un bulgar de cer si dimineata -
scria ingandurata.
Lung o priveai cum scrie sub alba crizantema
a lampii ca de ceara si te vedeai, deodata, copil scriind o "tema"
sub lampa intr-o seara
Lung o priveai Si, uite, urca din fundul vietii
aroma de caise Din carti uitate-n rafturi ieseau, pe rand, poetii
sa risipeasca vise.
Se scutura un cantec din nevazute strune pe maini, pe ochi, pe pleoape.
Era ca o mireasma si ca o rugaciune cu unduiri de ape.
Batea in geamuri marea sfintenie a lumii
Cosea femeia bruna, scria, oftand, fetita si atipeau lastunii
sub streasina, in luna
Era o casa alba Tu, inima, tii minte?
Sa calci usor si lina, sa nu clintesti nimica din umbrele ei sfinte;
tigara dupa cina,
femeia care coase, fetita care scrie
si sus, in raft poetii Treci, inima, ca luna si ca o melodic
tarzie, a tristetii.
Si nu clinti nimica din umbrele amare
Doar sa te pleci curata si sa saruti lumina poemului pe care
l-ai scris si tu, odata
|