Uneori, noaptea, dintre ziduri severe
fur prin poarta de fier ferecata
o zdreanta de strada sau cate-o muiere.
Cu gura mai rosie ca o muscata.
Un haimanalac pe chei pana-n zori.
Ah ! O betie-ntr-o crasma uitata ;
si dragostea ridicata de subtiori
muscata si imbratisata.
Seara, sub mana ce vrea sa alinte
painea de orz si tarata
puternica, neagra, fierbinte,
zvacneste viu ca o tata . . .
Dar nu ! Celula este murdara,
ma strange de gat, ma sugruma.
Noapte, sorbi-ti-as drojdia-amara
si canea ta rece de spuma.
As trage o dusca, pe beregata,
de libertate si de lumina
ca un trascau care-mbata,
ca o prastina . . .
Nauc, prin vizeta ochilul urmareste
ca din strafundul unei gropi
cum domnisoara luna scanceste
siluita de plopi.
|