Munitii, cai si oameni, zvacnim in lungi coloane,
cu mucegaiul ploaie, si somnul in ciolane.
Omizi lichefiate ne curg pe sub camasa,
cand burnita cleioasa pe pleoape ni se-ngroasa.
Haraitor, oftatul isi sparge-n piept coptura,
intre gingii ramane sleita-njuratura.
Si oameni, cai, munitii, calcam balosi de ploaie,
prin Rusia enorma, cu pantec de noroaie.
Bocancii sparti, prin palnii si gusi de iaduri, calca
si pasul cara smarcul tot, halca dupa halca.
Mocirle despuiate, cu zburda desmatata,
sar moale si ne musca, ranjind, de beregata.
Baltoacele se usca pe noi si ni se-agata,
valvoaie si lepoase, de umeri si de viata.
Si noi calcam-nainte, munitii, oameni, vite,
dormind, in mers, prin zeama mocirlei naravite,
pe cand noroiul casca si, plescaind, se scoala,
plesnindu-ne obrajii cu drojdie de smoala.
Zbarlit, isi umfla-n drumul truditelor companii
spinarile puhave si negre de jiganii.
Flamand, holbat la panda, ca o ciudata fiara,
ne-nhata si ne trage in putreda lui gheara.
Ne cheama, ne momeste, se gudura, ne suge,
ne linge si ne leaga cu lanturi si belciuge.
Cu duhnet ne saruta, ne scuipa, ne despoaie,
icnind, ne tencuieste cu lespezi de noroaie.
Toti suntem o mocirla, din frunte la obiele,
parc-auzim noroiul cum clefaie sub piele,
cum plescaie in carne, cum fasaie in oase,
si, flescait, ne iese prin pleoapele vascoase.
Si oameni, cai, munitii, zvacnim in lungi coloane
Se-nfunda cauciucuri si roti de camioane,
Si caii pana-n oisti, si 'trupa' pana-n sale,
Si sufletul si viata, in mazga asta moale
Si noi calcam-nainte, prin mlastinile oarbe,
hohotind, namolul ne suge si ne soarbe,
ne bea si ne scufunda, adanc si lesiatic,
in leaganul lui muced si vanat si salbatic.
Colonia Manhaim, Octombrie 1941
|