Zicea : -Dati-mi dalta, barosul,
sa-mi taie catusele, fierul,
flamandul din mine, setosul,
sa-ncalece noaptea si cerul.
Strigam : -Daramati-mi peretii
si spargeti-mi poarta si vreme,
sa pipai, sa vad miezul cetii,
s-aud pasii Umbrei Supreme ! . . .
Si lantul pleznestepe glezne
si tunet e zidu-n cadere.
Se sfasie pietre si bezne
in crancena lor despuiere.
Si toate sunt crude si goale.
Si taina de foc isi descheie
mtasea ei grea din paftale,
precum un trup alb de femeie.
Ca doare cumplit pipaitul,
imi sangera vazul sub geana
si-auzul si-nvarte cutitul
in cugetul meu ca-ntr-o rana.
Lumina e bici, vijelie
de flacari, padure de ace,
si gandul, ce soim vrea sa fie,
se-ntoarce biet pui in gaoace.
Si ochii treziti sa patrunga
taramuri ce n-au marginire,
ca fripti se grabesc sa se-ascunda,
fugind inapoi in orbire.
Ma-neaca, ma arde oceanul
minunii, ca plumbu-n cuptoare
si zic : -Dati-mi iarasi ciocanul
sa-mi bat lan-uri noi la picioare.
Si strig : Am privirile arse,
rapuse cad jos ca eretii . . .
ziditi-mi aripile-ntoarse
si-mi puneti la loc toti peretii.
|