Ne-ar trebui o mic de ani sa recladim Ce-am sfaramat aseara cu despartirea noastra Si nici atunci nu-i sigur c-am mai putea sa fim Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastra.
O umbra o sa steie mereu intre noi doi
(Noi care-am fost pe vremuri lipiti ca doua palme
Pe pieptul unei moarte) si vesnic intre noi
Vor creste neguri numai in aparenta calme,
Cuvantul de-alta data nu-l vom mai folosi, Tacerea fara seaman de-atunci n-o vom mai tace. Vom sta mereu ca zeii deasupra si vom fi Cu mainile pe scuturi severi si plini de pace.
Tristi, vom cunoaste ceasul nu dupa dezmierdari Ci intreband in dreapta si-n stanga trecatorii,
Mai morti ca mortii, singuri, si fara rcmuscari
Ne vom ciocni in cosmos doar uneori cu norii.
Saruturile noastre cu flacarile lor
N-o sa mai incendieze padurile albastre
Iar sufletele noastre zburand incetisor
N-o sa se mai inalte cazand mereu spre astre.
Ca niste ghimpi vom scoate treptat din amandoi
Aducerile-aminte si vom privi la chipul
Iubirii care cade sovaitor in noi
Cum dintr-un tarm de stanca-ntr-un golf adanc nisipul.
Dar linistea dc-atuncea n-o vom mai regasi Si singuri vom petrece cele din urma clipe, In timp ce pescarusul iubirii va muri, Batand inca o data din largile aripe
|