Dupa ce capul ei frumos cazu, Omul cu gluga rosie, sclipitoare, Proptit de stilp, din parul lung vazu Un trandafir cazindu-i la picioare.
Si ca lovit de-un traznet nemilos Cu mintea si privirile confuze, Il ridica, fara sa vrea, de jos Si-l apasa, insingerat, pe buze.
Din clipa-aceea, zile, nopti la rind, El care-a dus la moarte nepasindu-i Sute si zeci de suflete plingind Plinse amar, cu sufletul, la rindu-i.
Si-ncins cu-o rasa neagra, plin de zel, Porni sa caute mila si iertare Erau atit de multi ucisi de el Ca-ntregului oras cerea-ndurare.
Dar totul fu-n zadar, caci nimanui Nu-i suridea prezenta-aceasta neagra. Fugeau cu spaima toti din calea lui.
Se ascundeau de el, gonind in graba.
Iar el, batind orasu-n lung si-n lat, Nu inceta sa plinga-n gura mare. Nu era nici oprit, nici ascultat. Tipa intruna, fara incetare.
Si urmarit de chipul ei frumos Ca-ntr-o imensa, stranie dementa, Umblind cetatea-ntreaga-n sus si-n jos N-afla cersind, nici pace, nici clementa.
Dar intr-o noapte-adinca, biet nerod, Cuprins pe strazi deodata de minie. Se indrepta spre
vechiul esafod Si-si puse iarasi gluga purpurie.
Pe urma scoase floarea rea din sin Si framintind-o-n palme, plin de ura, O-ntinse pe butuc, rinjind pagin, Si-o despica in hohot cu securea
A doua zi, pe stilpul inrosii, Intiii trecatori, stropiti cu roua, Gasira un cadavru, prabusit Pe-un trandafir uscat, taiat in doua
|